• 0040722247261
  • roxana@asteri.ro

Arhivă etichetă relație

Scrisoare către depresie

peter-forster-373964-unsplashDraga mea depresie,

Ai sunat la sonerie, iar eu, preocupată de câteva e-mailuri și telefoane, nici nu m-am uitat pe vizor. Ți-am deschis, crezând că e altcineva. Te-am invitat, chiar eu, îmi amintesc clar momentul. Nu ai venit nepoftită, așa cum ar crede unii. După ce ți-am deschis ușa, am revenit grăbită la masa mea de lucru. Mailuri, telefoane, deadline-uri. Timp în care tu te-ai făcut comodă și te-ai instalat pe canapeaua mea galbenă din living. Nu mai știu clar, dar parcă în treacăt, te-am și servit c-un ceai, așa-i? Da, sunt o gazdă bună, chiar și pentru musafirii neașteptați sau nedoriți.

În tot timpul acesta, eu mi-am văzut de ale mele altora, iar tu de ale mele. Ocupată cu alții, tu deveneai din ce în ce mai prezentă în casa viața mea. Deja dormeai cu mine în pat, serveai ceaiurile pe canapeaua mea noastră galbenă, chiar și la micul-dejun erai cu mine. Dar știi, nici nu te vedeam. Eram, în continuare, prea ocupată. Erai și noaptea, lângă mine, dacă nu aș fi înțeles într-un final cine ești și ce vrei, aș fi fost ferm convinsă că-mi ești un aliat de încredere. Erai acolo și când deschideam frigiderul și mă uitam indecisă la lumina aia ce ieșea din el. Nu mi-era foame, nu mi-era somn, era singura fereastră pe care o puteam deschide către plinătate – ușa frigiderului. Știu, e trist, dar e adevărul. Asta era realitatea mea. Și tu erai acolo. Și nu știam dacă să te iubesc sau să te urăsc. Știu acum că trebuie să te accept. De fapt, nu pe tine. Ci pe mine. Să accept că eu, de bunăvoie absentă am pus mâna pe clanța aia blestemată de metal și te-am invitat în casa mea, în viața mea. Ai venit oare să-mi arăți că nu-s singură? Nu știu. Ai venit să mă avertizezi? De ce? Azi, cred că știu.