…la toate mamele care și-au pierdut copiii, din diferite motive: boală, accident, suicid sau relație toxică.
…la toate femeile care în loc de îmbrățișări, primesc palme, pumni și umilință.
…la toate femeile care sunt văduve și nutresc în suflet dor și tânjesc după omul drag.
…la toate femeile care sunt văduve, dar copleșite de vinovăție că se simt eliberate, așa cum te simți când ieși dintr-o relație cu o persoană care te abuzează.
…la toate femeile care își îngrijesc bărbații muribunzi și al căror rol a devenit brusc de îngrijitor.
…la toate femeile ale căror soț a murit brusc și brutal în accident de mașină, iar de-acum trebuie să fie și mamă, și tată.
…la toate femeile care își doresc să fie mame și nu reușesc, iar societatea îi spune “poate că Dumnezeu nu vrea”, “poate că nu trebuie”, “poate că nu ești suficient de femeie”.
…la toate mamele care nu se simt demne de copiii lor doar pentru că societatea le-a tot șoptit: “hei, nu așa!”, “nu ești suficientă”, “nu faci bine”, “ia uite cealaltă mămică ce bine arată și ce bine se descurcă”.
…la toate mamele care au copiii departe nu doar fizic, dar mai ales emoțional.
…la toate mamele care au fost implicat într-un accident de mașină și au supraviețuit, însă copilul lor nu a reușit. Nu ești tu de vină, știu că e greu de trăit cu acel sentiment, însă poți pune altă emoție acolo, care să nu te mai roadă pe interior, ci să păstreze amintirea lui cu drag.
…la toate mamele bolnave în fază terminală care se gândesc la viitorul copiilor lor.
…la copiii ale căror mame nu și-au înțeles și integrat rolul de mamă. Ce e în sufletul copiilor când noi celebrăm nu doar femeia și mama, ci tot ceea ce presupune aceasta: tandrețe, blândețe, suport, disponibilitate emoțională, răbdare. Hai să nu ne mai ascundem după perdea – rolul de părinte nu-l face, întotdeauna, pe om mai bun și mai blând. În timp ce scriu aceste rânduri există în lume părinți cu tulburări psihice severe care nu au resurse și abilități pentru a-și îndeplini rolul de părinte, iar copilul îl suplinește. Și mai există părinți care sunt oameni cu deficit de caracter și abuzatori care fac rău copiilor în mai multe moduri.
…la toți copiii care au crescut fără mamă.
…la toți copiii care nu și-au cunoscut mama.
…la toate mamele care au adoptat copii și nu se simt “suficient” de mame, deși uneori pot fi “mai” mame decât mamele biologice.
…la toți bărbații care se simt copleșiți, neputincioși și nu pot oferi un cadou material și cărora social media le pune oglinda în față: “ia uite ăla ce a oferit, păi și tu?”
…la toți bărbații al căror cadou e prezența lor, îmbrățișarea și iubirea, la fel ca pe tot parcursul anului, însă nu e văzută, recunoscută și nici apreciată.
…la toți bărbații care au făcut AVC și se simt neputincioși în fața sechelelor bolii și a relației cu femeia iubită.
…la toți bărbații a căror femeie iubită a murit.
…la oamenii care sunt sau poate se simt singuri.
…la fiecare om care nu își dă seama că aceste ocazii sunt perfecte pentru a oferi nu cadouri, ci prezența noastră fizică și emoțională. Ele sunt, de fapt, cele mai neprețuite cadouri.
…la ce am putea face mai bine pentru cei de lângă noi și mai ales, pentru noi înșine, fără a depinde de celălalt, mai ales doar o zi pe an când parcă, uneori, ni se reamintește ce ne lipsește, fără a compensa cu ceva sau cineva.
Tu la ce te gândești?