• 0040722247261
  • roxana@asteri.ro

Arhivă etichetă psiholog

Scrisoare către depresie

peter-forster-373964-unsplashDraga mea depresie,

Ai sunat la sonerie, iar eu, preocupată de câteva e-mailuri și telefoane, nici nu m-am uitat pe vizor. Ți-am deschis, crezând că e altcineva. Te-am invitat, chiar eu, îmi amintesc clar momentul. Nu ai venit nepoftită, așa cum ar crede unii. După ce ți-am deschis ușa, am revenit grăbită la masa mea de lucru. Mailuri, telefoane, deadline-uri. Timp în care tu te-ai făcut comodă și te-ai instalat pe canapeaua mea galbenă din living. Nu mai știu clar, dar parcă în treacăt, te-am și servit c-un ceai, așa-i? Da, sunt o gazdă bună, chiar și pentru musafirii neașteptați sau nedoriți.

În tot timpul acesta, eu mi-am văzut de ale mele altora, iar tu de ale mele. Ocupată cu alții, tu deveneai din ce în ce mai prezentă în casa viața mea. Deja dormeai cu mine în pat, serveai ceaiurile pe canapeaua mea noastră galbenă, chiar și la micul-dejun erai cu mine. Dar știi, nici nu te vedeam. Eram, în continuare, prea ocupată. Erai și noaptea, lângă mine, dacă nu aș fi înțeles într-un final cine ești și ce vrei, aș fi fost ferm convinsă că-mi ești un aliat de încredere. Erai acolo și când deschideam frigiderul și mă uitam indecisă la lumina aia ce ieșea din el. Nu mi-era foame, nu mi-era somn, era singura fereastră pe care o puteam deschide către plinătate – ușa frigiderului. Știu, e trist, dar e adevărul. Asta era realitatea mea. Și tu erai acolo. Și nu știam dacă să te iubesc sau să te urăsc. Știu acum că trebuie să te accept. De fapt, nu pe tine. Ci pe mine. Să accept că eu, de bunăvoie absentă am pus mâna pe clanța aia blestemată de metal și te-am invitat în casa mea, în viața mea. Ai venit oare să-mi arăți că nu-s singură? Nu știu. Ai venit să mă avertizezi? De ce? Azi, cred că știu.

Alo? Sunt bine!

Alo? Bună, Roxana! Te-am sunat, nu pentru că nu aș fi bine, ci pentru că fiind bine o perioadă mai lungă de timp, m-am gândit să ne revedem la o ședință și să ne luăm la revedere.

De obicei da, oamenii te sună, te contactează, îți comunică, te caută, atunci când nu sunt bine. Aproape că nici nu știi cum să reacționezi la acest apel, deoarece ești atât de pregătit pentru intervenții în situații de criză, pentru asistare atunci când omul nu funcționează la nivel optim. Nici la medici nu te duci după o intervenție și te programezi pentru a-i comunica că te simți bine. Mergi la investigații, la control, dar când ești bine, ești bine.

O bucurie imensă, într-o profesie în care rezultatele se pot vedea în fiecare ședință (aici mă refer la instrumentul SRS și ORS – Feedback Informed Treatment, dezvoltat de David Prescott), însă „fixarea schimbării poate fi vizibilă abia după o perioadă mai lungă de timp. Când clientul cu care ți-ai luat chiar tu, în calitate de profesionist, angajamentul să îi fii alături, o perioadă determinată poate la început, căci avem nevoie de deadhappyline-uri pentru a ne orienta și a ne focusa pe obiectiv, te cunoaște într-o situație de criză, acest moment în care te sună, este unul de mare bucurie. De celebrare. Iar momentul acesta este cumva închipuit de amândoi, încă din prima ședință. Chiar dacă în perioada asta de timp au fost ups and downs, chiar dacă uneori lacrimile păreau nesecate, furia de aceeași intensitate. Vine acest moment prețios.

Evaluare neuropsihologică NEPSY (3-5 ani) – gratuit

Proiecte gratuite

Centrul asteri în colaborare cu Asociația Zâmbetul nu are vârstă, își propune să răspundă nevoilor voastre cât mai eficient, astfel încât proiectele gratuite sunt susținute de acestea pe tot parcursul anului.

Evaluare neuropsihologică 3-5 ani

Pentru luna martie (15 martie – 1 aprilie), oferim în mod gratuit o evaluare neuropsihologică unui copil cu vârsta cuprinsă între 3 și 5 ani.

Dacă sunteți interesați, vă invităm să citiți mai întâi articolul Evaluarea psihologică a copilului, apoi să ne contactați via email (Subiect: evaluare gratuită; conținut – nume părinți și copil, data nașterii copilului, motivul pentru care doriți această evaluare, date de contact).

Vă vom contacta ulterior pentru a stabili întâlnirile.

Proiecte viitoare

Dacă vor fi mai mulți doritori (cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani), vor fi reprogramați pe parcursul anului (maxim 5). Vă invităm să urmăriți site-ul Asociației ZNV (www.asociatiaznv.ro) pentru mai multe detalii despre proiectele pe care le desfășurăm împreună.

Cu gânduri bune,

echipa asteri

 

Mergem la psiholog!

Ce îi spunem copilului atunci când hotărâm că avem nevoie de un specialist? Adevărul.

În primul rând unde vom merge?

Îi vom spune despre persoană, locație și activități (jocuri). Apoi, îi explicăm că prima întâlnire va fi pentru a cunoaște Persoana X (psihologul), locația, a vedea dacă îi place și se simte bine acolo. Astfel, copilul va avea predictibilitate și controlabilitate – în comparație cu „mergem la psiholog mâine, să îți facă o evaluare.”. Copilul are nevoie de timp. Foarte important, de spus copilului că după ce cunoaște locația și persoana, are un timp maxim de x minute, dar că este liber să părăsească sala oricând dorește înainte de finalul întâlnirii. Pot sta și părinții dacă cel mic se simte astfel în siguranță. Sau pot sta în sala de așteptare, unde au o bibliotecă cu muuulte cărți, apă, ceai și cafea. Scopul acestei întâlniri este de a ne cunoaște. Nimic mai mult. Orice va fi în plus (activități, chestionare, teste) este un bonus, dar nu un obiectiv în sine. Relaxare – este un alt concept cheie pentru procesul care poate începe cu ocazia acestei întâlniri. Mai ales că atunci când o familie ajunge la psiholog, există deja tensiuni și nu neapărat și supape prin care să se mai elibereze.

În al doilea rândcine e psihologul și ce face el?

Trăim într-o societate în care încă a merge la psiholog poate însemna că ești nebun. Nu este de râs, în 2015 am cunoscut o fetiță căreia era teamă să vină la prima întâlnire cu mine, pentru că avea în clasă un coleg care mergea la psihologul școlii și de care râdeau ceilalți colegi spunând că e nebun. Iar aceste convingeri se perpetuează din generație în generație, doar cu implicarea adulților. Așadar, este necesar să ne aplecăm cu grijă asupra acestui subiect. Ce este psihologul, pe limba copiilor? O persoană care dă glas emoțiilor, care pune dificultățile în scene de joc, știe povești și jocuri. Poate fi de ajutor analogia cu alți profesioniști. Așa cum învătățoarea îl ajută pe cel mic să dobândească cunoștințe, la fel și psihologul. Doar că unul la nivel cognitiv, celălalt mai degrabă la nivel emoțional. Așa cum antenorul de x sport îl ajută pe copil să fie mai bun la antrenamente sau competiții.

foto: andygotts.com

Un psiholog bun, aveți?

Cu ceva timp în urmă primesc această întrebare: „Cunoști un psiholog bun?”

Înainte de toate, cum evaluezi subiectiv și obiectiv un psiholog bun? Care e condiția de bază pentru a fi un psiholog bun? În percepția persoanei care m-a întrebat, psiholog bun era cel cu mulți clienți și cel puțin la fel de mulți ani de experiență. Dacă ne orientăm după studii, nu e prea mare surprinderea să aflăm că profesioniștii aflați la început de drum sunt mai eficienți decât cei cu multă experiență. Cumva e logic, nu? Entuziasm, curiozitate, informare, perseverență. Dacă ne gândim că orientarea psihologului nu este de așa mare importanță comparativ cu personalitatea lui, iarăși … ce înseamnă a fi bun? Pe lângă tipare, coduri etice și deontologice, a fi un psiholog bun pentru mine înseamnă a fi, în primul rând, pasionat de ceea ce faci. Apoi, să îți fie drag să lucrezi cu oamenii. Și la fel de importantă este dezvoltarea ta personală și apoi profesională. Ca informațiile și experiențele să se așeze și să capete o formă, este necesar să ai o bază personală solidă. Ca atunci când te confrunți profesional cu o problematică delicată pentru tine, personal desigur, să te poți îngriji ca atare de ea și să poți discrimina între ce-i al tău și ce-i al clientului. Apoi, lucrul înainte de întâlnire cu clientul și după – foarte important.

Evaluarea psihologică a copilului

Evaluarea copilului – un proces blând, cu răbdare și atenție

Evaluarea unui copil (3-12 ani), independent de faptul că există dificultăți legate de o arie a dezvoltării, este necesar să fie realizată cu mare atenție și implicare atât a specialistului evaluator, a profesioniștilor implicați (dacă este cazul), cât și a familiei.

Înainte de toate, noi am realizat un protocol de evaluare compus din anumite etape (mai jos), mai ales că punem accent pe relația terapeutică, accesul la un mediu cât mai aproape de lumea simbolică a copiilor și înțelegerea cât mai profundă a istoricului familial (anamneza realizată cu părinții).

Evaluarea poate fi realizată în 3 până la 5 sesiuni, respectând ritmul și starea copilului, din momentul evaluării. Pentru că ne interesează rezultate cât mai concludente, ne vom opri întotdeauna în momentul în care acestea pot fi biasate, indiferent de motiv. Obiectivul nostru nu este să livrăm un rezultat, ci să identificăm cât mai clar posibil resursele și dificultățile copilului, astfel încât să creăm direcții eficiente pentru planul de intervenție.

Evaluarea copilului se realizează astfel:

  • 3-5 întâlniri (copil și familie)
  • prima întâlnire va fi cu părinții pentru anamneză (2 ore): date despre familie (genogramă), perioada sarcinii, primii 2 ani de viață ai copilului și până la momentul evaluării, documente medicale (dacă există), chestionare părinți (STAI, STAXI, QOL) – pentru a identifica dacă și ce dificultăți există la nivel individual
  • stabilirea obiectivului evaluării psihologice
  • durată între 15 minute și 2 ore (în funcție de starea copilului, obiectivul și etapa evaluării – observație, joc liber, aplicare teste)
  • dinamică: copilul va fi familiarizat cu sala în care va avea loc evaluarea și se va crea alianța terapeutică cu psihologul
  • dacă este nevoie, psihologul va merge și acasă (pentru a observa copilul în mediul său)
  • dacă este cazul, vor fi contactați profesioniștii cu care lucrează și vor fi îndrumați să completeze un document cu observații despre copil, pentru a avea cât mai multe informații obiective
  • în funcție de obiectivul urmărit vor fi folosite: desene proiective (desen: arbore, familie, persoană, simboluri), testul KOHS (4 ani+), testul neuropsihologic NEPSY (3 – 12 ani), WCST (6,5 ani+), BVRT (8 ani+)

Raportul final cuprinde:

  • Introducere – date despre dezvoltarea normală a copilului la vârsta actuală a copilului evaluat și informații generale despre aria afectată la nivel cerebral (dacă este cazul), pentru a înțelege manifestările psiho-emoționale și comportamentale ale copilului
  • Anamneză – date importante despre copil și familie
  • Istoric medical – medicație, tratamente, diagnostic, investigații
  • Observații despre interacțiunea psiholog – familie – copil – în cabinetul de psihologie / acasă
  • Observații centralizate de la ceilalți profesioniști – kinetoterapeut, logoped, psiholog
  • Rezultatele evaluării – chestionare/teste părinți și copil
  • Obiective de lucru / plan de intervenție – sugestii și recomandări pentru direcții viitoare (atât pentru copil, cât și pentru familie – în funcție de nevoi)

În funcție de programul copilului (somn, alimentație), disponibilitatea părinților și obiectivul evaluării (nivel complexitate), ședințele pot fi stabilite de comun acord, de luni până duminică inclusiv.

(valabil doar pentru evaluări)

Investiție: 100 lei / ședință (indiferent de durată – 15 min. / 2 ore), iar ultima ședință (raportul final, discuția cu familia și medicul – dacă este cazul) – 350 lei.

Pentru informații: office@asteri.ro / 0755.11.66.66

Cu psihologul la …copil.

Copilul tău are 6 luni, plânge și îi este foame? Dă-i două palme prietenești pe spinare și spune-i: Lasă mami, totul va fi bine. Hrănește-l, te rog, cu niște mici cu muștar și cartofi prăjiți, o bere, nu foarte rece – nu de alta, dar să nu răcească și apoi răsfață-l cu un desert pe măsură – niște papanași.

Ai strâmbat din nas și articolul acesta te-a dezgustat încă de la bun început? E bine!

Acum, privind din altă perspectivă – de ce ți-ai duce copilul la un psiholog care nu are formare (și nici chemare, aș îndrăzni să spun în cazul acesta) pentru lucrul cu copiii? Studiile recente arată că succesul terapiei constă într-un cumul: alianța terapeutică, personalitatea terapeutului …abia mai apoi tehnica, într-adevăr. Însă, aici este vorba despre mult mai mult. Este un limbaj, o formă de comunicare – terapia pentru copii. Este ca și cum tu, ca adult, te-ai duce la cel mai bun psihoterapeut din lume care este japonez, însă nu cunoaște engleză decât la nivel elementar. Ce te faci? Ai profesionistul, ai tehnica …dar, din păcate, nu vă puteți înțelege. Cât de motivat ești să mergi? Și dacă mergi …ce poți face? Un alt exemplu – atunci când mergi la cumpărături, doar nu îi cumperi celui mic haine de la adulți, nu-i așa? La fel cum nici tu nu te îmbraci de la raionul de bebeluși.

Psiholog pentru copii? Nu știu dacă există un profil, dar am câteva sugestii despre acest rol: în primul rând, nu (!) imaginea conteză – la ce bun un psiholog în cămașă, fustă 3/4 și tocuri? Lasă imaginea deoparte, focus pe conduită! În al doilea rând, este necesar să ai habar despre formarea lui – pentru a te asigura că dispune de instrumentele necesare în lucrul cu cel mic – de obicei, tehnici creative. Să fie o persoană naturală, flexibilă. Copiii nu sunt rigizi decât dacă există o problemă – valabil și pentru adulți. Dar ce să facă un copil rigid cu un psiholog … pe măsură? Cine mai topește icebergul, în cazul acesta? Psihologul pentru copii nu ar trebui să aibă nicio reținere în a se mâzgăli, în a avea nisip în păr, plastelină sub unghii și să se întindă pe mochetă, să consulte medical un ursuleț, să stingă lumina furișându-se sub o pătură… Să te uiți la acel psihoterapeut om, mai întâi de toate, și să ți-l poți imagina tăvălindu-se prin nisip cu copilul tău, dar în același timp dacă cel mic îl va scuipa sau zgâria, să ai încrederea că nu-l va zgâlțâi, adică nu va fi dur, ci ferm – îl va lua cu drag deoparte, îi va da variante de reacție și va încerca să înțeleagă ce a vrut să comunice copilul, dar nu a fost capabil să pună în cuvinte.

Desigur, în calitate de psiholog, datorită formării profesionale și analizei personale, a experienței, privesc obiectiv aceste aspecte. Însă, să nu uităm că sunt omul care îi întâlnește pe copii doar o dată pe săptămână, preț de 45 minute (nu zi de zi, aproape clipă de clipă – cum sunt părinții) – ceea ce îmi permite să am o perspectivă mai clară și orientată către nevoile copiilor. Cu alte cuvinte, m-aș numi translator și nimic mai mult (sau mai puțin) – ajutând ambele părți să se înțeleagă și să comunice eficient, indiferent de modul în care o fac.

Așadar, dragi părinți, fiți mai întâi de toate blânzi cu voi înșivă și acceptați faptul că e normal să vă simțiți depășiți de situație, epuizați – dar să rămâneți deschiși la schimbare pentru o altă abordare – cine s-a născut …părinte? Așa cum spune și Stromae în una dintre melodiile lui: toată lumea știe cum să facă bebeluși, dar cine știe cum facem tați? -părinți, aș modifica eu. Până la urmă, psihologul, familia, copilul și alte persoane cu autoritate asupra copilului formează o echipă – cu respect pentru individualitate, desigur.

Exercițiu de imaginație – copilul tău de câțiva ani, pe un scaun la psiholog, timp de 45 minute, discutând. Serios? Te bufnește și râsul, așa-i? Când este ultima dată când l-ai văzut pe copilul tău în această ipostază? L-ai văzut vreodată? Nici nu cred că ți-ai dori cu adevărat.

O altă temere a micuților pe care aș vrea să o pun în discuție – la psiholog nu facem teme. Temele se fac la afterschool. Și o observație personală: psihologul nu dă bomboane. Interesul meu este să dezvolt motivația intrinsecă a copilului, deși știu că este un proces îndelungat, rezultatele vor fi de durată. Iar logopedul, își are rolul său demn, independent de psiholog – dar despre asta într-un alt articol, rol fundamentat de o întreagă știință – este important să delimităm rolurile cât mai clar pentru a înțelege cui și pentru ce ne adresăm.

Desigur, există consecințe atunci când copilul tău merge la psihologul nepotrivit (nu există pădure fără uscături, la fel de bine cum nici nu suntem obligați să ne placă toată lumea) – refuzul de a mai merge la psiholog, apoi se formează o buclă perfidă – îl vei minți (dar știi că minciuna are picioare scurte, chiar și când poartă tocuri!): ”vom merge la o prietenă, la o doamnă cu care să te joci” – nu e chiar fals, cel puțin nu partea de joc. Dar întrebarea care mă frământă este cum se va simți copilul atunci când (suntem de acord că va afla la un moment dat că prietena-doamnă cu care se juca este … psiholog?) află că a fost la psiholog, dar a fost mințit? Ce i se transmite? Că este grav să mergi la psiholog, că este ceva atât de în neregulă cu copilul încât trebuie să îi ascunzi realitatea? Încurajez părinții să spună adevărul, să le spună celor mici cu ce se ocupă psihologul – pe limba celor mici desigur, să le explice de ce ei consideră că cel mic are nevoie să meargă o dată pe săptămână în terapie – focusați pe resurse și pe beneficii, nu pe dificultățile copiilor. Deși cumva justificate temerile părinților, copiii sunt minunați și înțeleg – ca exemplu o să menționez un dialog cu un mini-om, în vârstă de 6 ani:

-“Știi cu ce mă ocup eu?”

– “Nu, de unde să știu? Nu am lucrat niciodată!”

-“Sunt psiholog. Știi ce înseamnă asta?”

-“Hmm (ridică din umeri în semn de habar n-am).”

– “Dar tu ce crezi că face psihologul? (insist)”

– “Păi, repară minți?”

– … (zâmbesc cu drag). 

O altă fetită, tot de 6 ani:

-“Sunt psiholog, ai idee ce putem face împreună?”

– “Nu știu.”

-“Atunci când ai nevoie de ajutor, eu sunt alături de tine și putem găsi soluții împreună.”

-“Am mai fost la o doamnă, dar ea nu …, nu era învățată să ajute copii.” – apropo de persoana potrivită la momentul potrivit.

Apropo de perspective, o fetiță de 9 ani mă întreabă când îmi dau seama ce este în neregulă cu un copil, deoarece ea nu știe de ce a adus-o mama ei în terapie, iar eu o întreb de ce crede ea că se află aici:

“- Mama consideră că sunt obraznică.

– Ce înseamnă obraznică?

– Adică eu vreau să fac ce îmi place și îi spun, mai ales pentru că sunt în vacanță, iar mama îmi zice că trebuie să fac altceva – sunt conștientă că am de făcut teme, dar merg câteva luni pe an la școală și atunci e suficient să învăț, în timpul liber vreau să mă relaxez.”

Așadar, spune-i copilului ce te preocupă, motivul pentru care îl aduci la un alt om care TU crezi că îl poate ajuta, înainte ca el să simtă că ceva este în neregulă cu el. Ajută-l să înțeleagă ce temeri ai tu legate de dezvoltarea lui, de comportamentul lui și prezintă-i psihologul ca un aliat ce îi poate ameliora dificultățile prin resursele pe care le are, de asemenea pe care poate să le potențeze. Atunci, cu siguranță fundația construcției pe care o începe copilul tău prin intermediul terapiei este solidă și pregătită pentru un castel, nu o colibă vulnerabilă în fața oricărui vânt mai puternic.

Dacă te mai gândești cum să îi spui copilului tău că îl aduci la psiholog sau la o doamnă-care-nu-știu-ce-face, începe cu acest exercițiu – dă-i celui mic o lăptucă și spune-i “Uite mami, ce ciocolată bună pentru tine!” apoi așteaptă reacția celui mic – spune tot.

Și, în loc de final, un mic secret: dacă cel mic nu vrea să vină în terapie după ce a cunoscut psihologul cu care va lucra – nu-l obliga! Are motivele și preferințele lui, iar terapie cu forța nu se poate – rolul ei este de a elibera tensiunile, nu de a le pune. Așa cum nici dragoste cu sila nu există, nu?

Terapia ar trebui să fie un drept, nu o obligație.

Explorarea corpului

Explorarea corpului: curiozitate…

…și vinovăție plăcere.

Deși nu obișnui să privim copiii ca fiind ființe care manifestă sexualitate, dezvoltarea sexualității reprezintă o etapă la fel de obișnuită ca cea a învățării limbajului sau a jocului.

Băieții își descoperă penisul accidental, în jurul vârstei de 6-7 luni și devin curioși, la fel cum sunt și cu celelalte părți ale corpului – urechile, degetele de la mâini și picioare. Pe când fetele, își descoperă organele genitale pe la 10-11 luni.

Acest obicei își poate avea rădăcinile în plăcere, însă poate lua amploare în situații de plictiseală, oboseală sau stres.

Majoritatea copiilor se joacă cu organele genitale – între 2 și 6 ani.

De ce sunt deranjați părinții? Pentru că este privită prin ochii lor, cu semnificațiile de rigoare atribuite actului în sine. Dar cum privește copilul această acțiune? În acele momente are loc descoperirea păriților corpului și a plăcerii rezultate din atingerea lor. Atât, nimic mai mult.

Pentru copil, să-și atingă acele părți tabu (de fapt, este corpul său, nimic tabu) înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât plăcere. Nu este nimic greșit sau murdar.

  1. Masturbarea este normală – dorința de a-și folosi părțile corpului pentru a obține plăcere reprezintă o etapă normală a dezvoltării sexualității.
  2. Masturbarea poate fi anormală – când activitatea devine intensă și frecventă,  apoi afectează funcționalitatea copilului, iar când această modalitate devine singura posibilă pentru a-și oferi plăcere atunci pot fi ridicate semne de întrebare.
  3. Stima de sine și masturbarea – copii care se simt bine cu ei înșiși în diferite contexte (școală, priteni, acasă, activități) sunt mai puțin înclinați să se retragă în autostimulare.

Ce ar putea face părinții? Discuție (însă nu confruntare) despre act în sine, dar mai degrabă focus pe nevoile copilului și înțelegerea cauzei (ce nevoie se ascunde de fapt în spatele comportamentului), mai degrabă decât pe locul în care erau mâinile. Copiii plictisiți își întorc atenția către corpul lor pentru stimulare – este necesar ca mintea și corpul celui mic să aibă activitate.

Unii copii folosesc masturbarea ca metodă de eliberare a tensiunii, moment în care este potrivit să i se ofere alternative pentru a-și stăpâni anxietatea – ce resurse valoroase poate folosi, părintele poate începe de la a-i distrage atenția prin activități simpli și poate deveni cât mai creativ posibil

Anxietatea, frica, gelozia și alte emoții primare pot declanșa nevoia de autostimulare, fără a fi capabil să identifice încă de la început triggerul sau factorul stresor.

Este important de reținut că cei mici nu asociază această activitate cu sexualitatea sau relațiile adulte, ci mai degrabă cu o simplă formă de self-comfort.

Desigur, există situații în care această activitate poate deveni îngrijorătoare pentru părinte:

*devine compulsivă și interferează cu alte activită’ți normale ale copilului și acesta nu poate fi distras cu ușurință de la masturbare

*dacă cel mic se stimulează cu un alt copil

*activitatea devine intruzivă sau dureroasă

Copilul nu are înțelegerea implicațiilor sociale a masturbării în public, deoarece nu face asocierea cu comportamentul intim al adulților. Pentru ei poate să fie la fel cu momentele în care se joacă cu urechile, își bagă părul în gură sau degetele în nas (un alt comportament respins din punct de vedere social). Este necesar să nu acordați importanță acestui comportament, deoarece copiilor le place atenția, indiferent că este negativă sau pozitivă, iar insistențele părinților asupra unui anumit aspect s-ar putea să sfârșească prin a le întări comportamentul și de a le mări dorința de a obține și mai mult.

Pedeapsa în astfel de situații s-ar putea să aibă un impact important asupra stimei de sine sau confortului din viața sexuală adultă.

În concluzie, copiii pot învăța că este normal să-și exploreze corpul și să vadă cum funcționează, iar secretul abordării acestui subiect stă în atitudinea părinților și a perspectivei lor dobândite, la rândul lor, asupra masturbării.

Video aici

1 copil putere.

Te-ai gândit vreodată ce au un Mercedes și o căruță în comun? Da, te-nțeleg dacă te uiți încurcat la-ntrebarea de mai devreme. Recunosc, și eu am zâmbit când am făcut legătura între cele două, într-o după-amiază însorită, în urma unei discuții cam … înnorate. Nu-mi fulgera prin gânduri, ce-i drept, dar începuse să se întețească furtuna. Cam așa mi se întâmplă de fiecare dată când vine vorba despre copii. Da, e cam ciudat – Mercedes, căruță, copii. Posibil să fie pe atât de simplu de înțeles.

Categoric prima asemănare evidentă ar fi roțile – 4 la număr. Apoi, faptul că ambele sunt folosite ca mijloc de transport. În plus, o prietenă mi-a răspuns la această întrebare că ambele oferă confort cumva, desigur, în funcție de posibilități.

Sigur, deși plecăm de la o bază comună, diferențele sunt majore. Să considerăm că mijlocul de transport mai modest – căruța, este similară bazei piramidei de nevoi a lui Maslow. Unui om simplu de la țară nu-i trebuie Mercedes pentru a transporta fânul, la fel de bine cum cel cu Mercedes nu va dori ca mașina lui să meargă pe arătură, ci se va adapta, în funcție de nevoi – raportul cost-beneficiu este util și necesar în orice situație: personal, profesional, social.

Gândește-te, pur și simplu, la structura unei căruțe – câteva bucăți de lemn, nu foarte multe, niște cuie, puțin metal și un cal, poate doi cai… putere. Timpul pentru producție? Redus. Nici nu este nevoie de mai mult, până la urmă, își face bine treaba. Este îndeajuns pentru raportul cost-beneficiu, menționat mai sus.

Apoi, trece în revistă componentele unei mașini. Proiecte. Aprobări. Timpul de fabricație. Oamenii implicați în producție. Teste de siguranță. De anduranță. Relația permanentă cu reprezentanța. Posibilitatea de a te deplasa indiferent de condițiile meteo, desigur, cu adaptările de rigoare în funcție de carosabil. Viteza de deplasare. Posibilitatea de a regla temperatura – vara și iarna. Costurile pe care le investești în propria mașină. Întreținerea ei – reparații, îmbunătățiri, spălat interior, exterior. Muzica din interior. Responsabilitatea pe care o ai pentru că te deplasezi pe drumuri publice. ITP, asigurare obligatorie, simț civic. Documente. Cel puțin 2 tone și vreo 180 de cai …de stăpânit. Drumuri publice. Pregătiri pentru obținerea permisului de conducere. Adică, responsabilitate, responsabilitate, responsabilitate.

În acest articol nu este vorba nici despre căruțe, nici despre mașini de lux. Este vorba, pur și simplu, despre copii. Despre nevoile lor. Despre dificultățile și resursele lor. Despre cum putem noi, în calitate de adulți, să ne aplecăm asupra nevoilor lor. Sau să ne-nălțăm. Depinde cât de mari ne credem în lumea lor mică, dar profundă.

Pentru început: răbdare, calm, contact cu propriile emoții și recunoaștere. Recunoașterea celui mic. Orice clădire rezistentă pornește de la o bază solidă. Nu știu vreun castel construit pe o fundație de paie. Ai nevoie de oameni implicați – familia, cadre didactice, prieteni – și pentru că ei nu sunt niște mașini, fiare, este necesar de realizat faptul că au și ei frici, întâmpină dificultăți, iar uneori, da, habar n-au cum să gestioneze anumite situații sau tocmai, cu cele mai bune intenții, greșesc. Nu despre copii este vorba aici, ci despre adulți. 

Copilul care nu întâmpină nicio dificultate pare să-i dea impresia adultului că orice copil este astfel sau, mai mult, ar trebuie să fie așa. Dar ne dăm seama că avem nevoie de instrucțiuni, care desigur nu există, tocmai atunci când ne confruntăm copii pentru care emoțiile reprezintă bariera în dezvoltarea lor (când, culmea, noi știm că în mod normal?!, tocmai acestea ar trebui să ne ajute în dezvoltare). În această situație, paradoxal, în loc să avem de două ori mai multe ori răbdare, să ne străduim de două ori mai mult pentru a-i fi alături copilului, ne purtăm chiar mai distant decât cu un copil care n-ar avea nevoie de noi. Se inversează raportul – cu cât are nevoie mai multă de noi, cu atât mai mult ne distanțăm, iar cu cât nevoia de noi este mai mică, cu atât devenim mai disponibili. Vestea bună este că facem aceste lucruri pentru a ne menaja și a ne conserva energia. Nimic greșit. Cum ar putea fi, de fapt, ceva greșit în a ne cunoaște limitele? Absolut nimic. Vestea mai puțin bună este că nu le recunoaștem, nici în fața noastră, nici altora. Ceea ce ne-ar ajuta să admitem faptul că mai avem ceva de învățat sau ceva de schimbat, ceea ce presupune, opus credințelor noastre, tocmai lucrul cu sine Sinele. Desigur, pare dificil mai ales atunci când noi suntem convinși că nu noi avem ceva de lucrat, ci copilul, familia. Este cumva mai ușor, mai simplu de privit astfel. Educatorul este în contact cu cel mic câteva ore bune pe zi, iar mai mult decât a preda cunoștințe pentru dezvoltarea cognitivă, transmite și atitudini – prin orice gest. Pregătit aproape mereu pentru a împărtăși cunoștințele, dar nu întotdeauna de a gestiona emoțiile. Cât de dificil? Uneori înmulțit cu 15-16, alteori cu vreo 20-25… de copii. Fiecare zi, vine la pachet cu lecția de predare, dar surpriză, uneori avem și alte lecții cărora, în calitate de adulți, ar fi eficient să le facem față. Sau să fim deschiși să învățăm din ele, să spunem nu știu, am greșit, am obosit, îmi pare rău. Copiii au capacitatea de a înțelege și de a veni în ajutorul adultului. Cunosc o fetiță de 4 ani care, într-un moment de cumpănă al mamei, i-a spus: “Stai mami, liniștită, mă ai pe mine alături, nu mai plânge!”. Când am greșit față de un copil, nu am ezitat să-i explic ceea ce m-a determinat să acționez în acel mod și l-am asigurat că învăț de la fiecare copil alături de care lucrez și nu mi-a fost mare mirarea, căci știu ce capacitate au copiii de a înțelege atunci când le explici. Mai mult, îi asiguri că în această lume strâmbă ei nu trebuie să se chinuie să fie perfecți, făr-de greșeală, ci că e omenește spă greșești – important este cum îi îndrumi să gestioneze situațiile în care greșesc.

Tensiunea răsfrântă asupra copiilor nu îi propulsează. Uneori atârnă greu pe gândurile lor, iar dacă nu îi trage înapoi, îi ține cu siguranță pe loc. Cui îi place să lucreze sub presiune? Desigur, așa cum cauciucurile au nevoie de o anumită presiune pentru a nu merge pe jantă sau a nu exploda, așa este necesar și pentru copii. Dar acea “presiune” este motivația intrinsecă, încurajarea, întărirea pozitivă, comunicarea asertivă, feedback-ul apreciativ și …zâmbetul. Nu înseamnă că atunci când greșește este necesar să-l feliciți, dar dacă îi spui ce a greșit fără a-i explica cel puțin o alternativă pentru a face diferit data viitoare, atunci și tu ca adult greșești. Sunteți egali, așadar nu ai decât să-ți asumi sau … să schimbi ceva în abordarea ta.

Atunci când un copil nu reușește ceea ce ți-ai propus, ai răbdare. Arată-i pas cu pas. Cu plăcere, fără frustrare. Îți amintești cum ai ajuns în fața acestor copii în calitate de cadru didactic? Cu siguranță nu de pe o zi pe alta, ci printr-un proces complex, ani, studii, dificultăți. Așa cum un copil ajunge adult. Poate că sunt copii care se-mbracă singuri încă de la vârste fragede, pe când alții nu reușesc nici măcar pe la 7 ani. Hai să nu căutăm vinovați, ci hai să găsim soluții! Iată un exemplu (nu are legătură neapărat cu școala) Copilul nu se-mbracă singur, deloc? Doar n-o să-i ceri, de azi pe mâine, să se-mbrace singur complet. Vei construi totul ca un joc, începând cu nivelul 1: chiloțeii – pe care azi și-i va pune singur. Mâine, nivelul 2: o șosetă. Poimâine, nivelul 3: pantalonii. Și tot așa până la nivelul final când va face singur întregul proces. După o perioadă, veți fi uitat amândoi de acest proces. Va deveni ceva natural, atât pentru tine, cât și pentru el.

Cu siguranță nu este un proces ușor, pentru că și adultul care intracționează cu cei mici a fost cândva copil, iar uneori nici pe noi nu ne-nvață nimeni cum să comunicăm eficient, cum să ne recunoaștem limitele, cum să spunem am obosit sau am nevoie, ori mi-e teamă, alteori nici măcar cum să spunem … te iubesc.  E uman să nu știm tot, să facem greșeli. Greșeala-i omenească, nu? Dacă răspunsul e nu, atunci categoric acest articol este despre Mercedes, niște roboți realizați în serie, acolo unde faci o investiție inițială, a cărei valoare îți asumi din start că va scădea, pe când într-un copil dacă investești cât mai mult, nu neapărat material, se întâmplă invers proporțional decât s-ar întâmpla cu orice lucru material. Pentru că vorbim despre copii, despre emoții, despre suflet (ce-o fi el), despre gânduri, despre comportament. Despre ființe. Iar acolo regula de bază e dragostea.

psiholog-iacs

Psiholog? Iacs!

Dacă mersul la psiholog este greșit, atunci la fel de greșit este și mersul la școală ori la medic. Sau orice încercare de a fi mai bine sau mai bun. De a explora, de a cunoaște și de autocunoaștere.

Dacă ești nebun pentru că mergi la psiholog, atunci ești retardat pentru că mergi la școală sau că faci vreun efort să descoperi, să analizezi, să cunoști, nu? Logica mea feminină, cu unghii roșii scurte și necoafată, îmi spune că raționamentul poate fi valabil. De ce? Pentru că nimic din ceea ce faci pentru tine, nicio dorință de a fi mai bun, nu poate fi de condamnat.

Din această perspectivă ar trebui să ne dezguste (bleahhh!) orice are legătură cu efortul de a vindeca, de a transforma, de a dezvolta. Orice pas înainte să fie descurajat. De ce studiezi istorie? De ce să cunoști limba engleză? De ce să faci sport? De ce să alegi să operezi o tumoră pe creier care îți afectează întregul organism? De ce să porți ochelari atunci când ai dioptrii -4? De ce să înțelegi de ce ți-o ia inima razna, deși tu n-ai nicio problemă fizică, atunci când stai noaptea-n pat? De ce un gând apăsător ar fi mai inofensiv decât o măsea cariată? De ce o suferință emoțională ar fi mai de trecut cu vederea decât o carotidă înfundată 60%? De ce? O întrebare pe care nu avem curaj prea mult să o adresăm, dar care poate pune în încurcătură și minți de oameni mari.

Ce repere îți iei? Pe cine lași să-ți evalueze alegerile? Cui îi dai voie să intre cu bocancii în sufrageria gândurilor și trăirilor tale?

Unii oameni nu au nevoie de psiholog la fel cum unii oameni nu au nevoie de medic. Am cunoscut copii de 6 ani care au trecut prin intervenții chirurgicale prin care n-a trecut vreodată vreo persoană de vârsta a treia. Evoluția are de-a face cu cât mai multe instrumente care să ne ajute să șlefuim prezentul pe care-l trăim, atât la nivel fizic, cât și emoțional. Astăzi nu mai este nevoie să frecăm două pietre și să facem focul – avem un aragaz; desigur, pentru cei dornici și atașați de natură, încă există orice unealtă din trecutul îndepărtat și e liber să aleagă ceea ce îi este potrivit. Terapeuți, psihologi au existat sub alte denumiri, alte formări sau …alt har, dintotdeauna. Oameni care au avut nevoie au existat și există. La fel de bine cum există oameni care nu au avut și nu au nevoie. Este de apreciat omul atunci când își cunoaște nevoile și face alegerile optime pentru a și le satisface, pentru a-și atinge obiectivele. A merge la psiholog nu are de-a face cu a fi handicapat emoțional ori nebun. Uneori, viața ne oferă anumite skills-uri și muuulte probleme. Unii știu cum le pot mânui spre rezolvare, alții se uită încurcați. Cine a fost vreodată bun la tot? Eu, cu siguranță, nu. Iar dacă viața-mi oferă o problemă de matematică s-ar putea să-mi ia mult mai mult timp și energie decât dac-aș avea ca temă un eseu. Nu neapărat că mi-s mai bună la partea umană, dar am și mai mult exercițiu. Mai multă experiență. Dar nu mi-ar strica niciodată să-nvăț mai mult sau din alte perspective. Generația mea, cu mici excepții mai norocoase, a învățat tabla înmulțirii mecanic. Acum există n variante, care mai de care mai amuzante, mai atrăgătoare. Păi, nu facem noi în viață mai tot (sau ne-am dori) pe principiul plăcerii?

O fetiță de 8 ani îmi spune: “Știi, Roxana, mi-era frică să vin la tine. Am o colegă care merge la psihologul școlii, iar colegii mei râd de ea că e nebună. Acum îmi dau seama că-mi place aici, ne jucăm împreună, mă ajuți să-mi rezolv problemele.” Și nu, nu facem teme împreună. Nu teme care au legătură cu partea cognitivă. Ci practică pentru partea emoțională. Și da, există probleme și de clasa întâi, și de doctorat. Și pentru oameni mici, și pentru oameni mari. Și la școală, și acasă. În viață.

Suntem în 2016, iar un copil de 8 ani îmi spune indirect că a merge la psiholog = a fi etichetat ca nebun. Lume, încotro ne-ndreptăm? Aud că generațiile următoare aduc schimbare. Aș crede, pe cuvânt, dacă cei care îi educă ar trece mai întâi ei prin schimbare, înainte de a-i contamina emoțional pe cei mici.

A merge la psiholog este la fel cu a merge la stomatolog atunci când apare o carie. Te-ngrijești de efect, cauți cauza, înveți poate altă tehnică de periaj, afli despre o altă pastă de dinți, mai eficientă și apoi te-ngrijești singur de dantura ta.

Atât e de simplu. Desigur, în cazul unei carii superficiale. Dacă ai de scos măsele sau dacă ai infecții, atunci da, și acolo este un proces de lungă durată – și de tratament, și de vindecare. Așa și la psiholog.