• 0040722247261
  • roxana@asteri.ro

Arhivă etichetă acceptare

foto: andygotts.com

Un psiholog bun, aveți?

Cu ceva timp în urmă primesc această întrebare: „Cunoști un psiholog bun?”

Înainte de toate, cum evaluezi subiectiv și obiectiv un psiholog bun? Care e condiția de bază pentru a fi un psiholog bun? În percepția persoanei care m-a întrebat, psiholog bun era cel cu mulți clienți și cel puțin la fel de mulți ani de experiență. Dacă ne orientăm după studii, nu e prea mare surprinderea să aflăm că profesioniștii aflați la început de drum sunt mai eficienți decât cei cu multă experiență. Cumva e logic, nu? Entuziasm, curiozitate, informare, perseverență. Dacă ne gândim că orientarea psihologului nu este de așa mare importanță comparativ cu personalitatea lui, iarăși … ce înseamnă a fi bun? Pe lângă tipare, coduri etice și deontologice, a fi un psiholog bun pentru mine înseamnă a fi, în primul rând, pasionat de ceea ce faci. Apoi, să îți fie drag să lucrezi cu oamenii. Și la fel de importantă este dezvoltarea ta personală și apoi profesională. Ca informațiile și experiențele să se așeze și să capete o formă, este necesar să ai o bază personală solidă. Ca atunci când te confrunți profesional cu o problematică delicată pentru tine, personal desigur, să te poți îngriji ca atare de ea și să poți discrimina între ce-i al tău și ce-i al clientului. Apoi, lucrul înainte de întâlnire cu clientul și după – foarte important.

La mult… prezent!

12 gânduri principale de la anii ce-au trecut către anul care tocmai a venit.

așadar, în loc de urări, un mic review al anilor precedenți și vreo 12 învățături pentru anul 2017. Iată ce-am învățat noi în mare și ce ne-ar plăcea să dăm mai departe, aranjate aleatoriu :

Greșeala nu te omoară, te face mai atent!

Toți greșim, din diverse motive. Față de noi, față de cei dragi, față de cei mai puțin dragi, fără intenție, conștient, din frică, din rușine, din neștiință. Nu contează motivul. Important este cum gestionăm față de noi și, în funcție de context și consecințe, față de ceilalți. Greșeala poate fi mesajul că mai avem de exersat, de gândit, de organizat. Poate fi semnalul care îți atrage atenția despre faptul că direcția în care te îndrepți nu este cea potrivită. După ce greșim important este să investim energia în a face altfel lucrurile data viitoare. Blocați în „am greșit”, nu ne dăm voie să avansăm și să fim mai buni, câtuși de puțin data viitoare. Dacă îți repeți obsesiv „Nu sunt bun de nimic!”, unde rămâne loc și pentru „Hai, încearcă din nou!”?

Schimbarea este inevitabilă, chiar și atunci când fugi de mama focului de ea.

Fie că vorbim despre sine ori despre ceilalți, ori despre context, e clar că la o simplă privire în jur îți dai seama că totul se află nu doar în mișcare, ci și în permanentă schimbare. Reevaluează-ți nevoile cât mai obiectiv și relativ des pentru a evita să menții pactul cu un „tine” de acum 5 ani pe care ți-l imaginai astăzi într-un fel, dar care nu mai are nicio legătură cu cel de atunci. Dă-ți silința să fii cât mai atent la tine și la cei din jurul tău astfel încât să vezi totul așa cum este, nu așa cum ți-ai imaginat la un moment dat.

Voința este ingredientul cel mai aromat al schimbării.

Cu toții avem intenții, dar nu toți le transformăm în acțiuni. Așadar, dacă există o intenție cât mai clară și motivație pentru a o înfăptui, atunci nu mai rămâne decât să investești energie și să faci răbdare. Unele experiențe sau unii oameni au nevoie de un timp diferit, pentru că au un ritm diferit. Dacă ne gândim la flori și la condițiile în care acestea se dezvoltă, este foarte ușor să ne imaginăm că nici oamenii nu-s foarte diferiți: mediu, relații interumane, educație, experiențe, personalitate, preferințe.

Roluri și acceptare.

Pe parcursul timpului întâlnim oameni – unii rămân, alții pleacă. Pentru bucuria întâlnirii este necesar să îți cunoști rolul în fiecare relație și experiență, să fii conștient de ceea ce poți oferi și ce ești capabil să primești, astfel încât la încheierea relației sau experienței să fii împăcat cu sine. Cu celălalt nu vei putea fi niciodată împăcat dacă nu reușești să o faci cu sine. Iar uneori, fără a fi ceva greșit cu vreunul dintre noi, pur și simplu, facem parte din viața oamenilor și ei din viața noastră doar pe o bucată de drum. Iar asta, de cele mai multe ori poate fi chiar …minunat!

Să iubești…

…mai ales ceea ce faci. Împăcat fiind cu ceea ce faci, te poți bucura și de ceea ce ești – este o relație interdependentă și bidirecțională. Să mergi cu drag și plăcere câteva ore pe zi, muuuulți ani din viața ta, la locul de muncă, este o condiție a sănătății nu doar fizice, ci și a celei psihice. Să cauți bucuria și să vezi utilitatea acțiunii făcute de tine, te poate aduce mai aproape și mai repede de sentimentul de împlinire de sine. Deși uneori ar putea părea anevoios acest drum, dacă este parcurs cu plăcere și curiozitate, poate fi o experiență inedită!

Să înveți lucruri noi cu și despre tine.

Astfel îți antrenezi mușchiul abilității. Descoperi lucruri care ți-ar putea plăcea, oameni cu care rezonezi și momente de deconectare de la cotidian. Poți chiar să descoperi lucruri noi despre tine și limitele pe care le ai ori pe care doar credeai că le ai. Îți poate aduce satisfacție și îți îmbunătățește calitatea vieții. Uneori, pierduți în rutină, trăim cu impresia că știm ce ne place și ce nu, poate suntem cumva și resemnați, crezând că nu mai e loc de schimbare. Însă există părți din noi care se schimbă pe parcursul vieții și care au nevoie să fie hrănite în alt mod decât eram obișnuiți până în acel punct al vieții.

A fi blând cu tine te poate propulsa mai departe decât un box pe cinste cu sinele.

De cele mai multe ori, deși ne cunoaștem sau ar trebui să ne cunoaștem cel mai bine noi înșine, suntem foarte duri cu sine. Poate că schimbându-ne perspectiva, ne-ar putea fi de folos pentru a înțelege că este necesar ca tocmai noi să avem răbdare și să fim blânzi cu noi, știind ceea ce trăim și prin ceea ce trecem. Chiar așa, la ce ne folosește o urecheală zdravănă după o căzătură soldată cu o julitură în genunchi?

Oameni potriviți te pot ajuta să fii mai bun decât ești.

Faptul că te înconjori de oamenii potriviți ar putea fi un pas către a dobândi mai multă încredere în tine. Poate că nu neapărat oameni cu aceleași perspective sau valori, ci doar oameni care să te vadă și să te accepte așa cum ești. Să nu-și dorească să te schimbe pentru că nu te încadrezi într-un tipar cunoscut de ei, ci care doar să verifice cu tine dacă te pot ghida atunci când ei consideră că ar putea să o facă. Oameni care să-ți pună oglinda în față pentru a te vedea așa cum ești: cu bune și mai puțin bune. Care nu te smucesc atunci când greșești, ci îți arată cum ai putea face diferit data viitoare.

Să dansezi până te simți.

Există citat pe care îl ador și care îi aparține lui Kazantakis „Dansul ucide Ego-ul și odată ucis, nu mai există niciun obstacol care să te împiedice să-l întâlnești pe Dumnezeu.” Dansul este un exercițiu nu doar cardio, cu schimbări la nivel biochimic, ci și o provocare la nivel mental. Să fii în propriul corp, să te simți și să te regăsești pe note muzicale, poate fi una dintre cele mai profunde terapii pe care le-ai făcut vreodată. Să dansezi singur, cu prietenii, cu un partener. Dar să dansezi!

A pune limite, dar fără a (te) limita.

A spune DA sau NU în funcție de nevoi, de abilități și de context poate fi cel mai eficient exercițiu pentru sănătatea noastră psihică. A ști de unde până unde suntem noi și de unde încep ceilalți poate fi condiția pentru a ne reuni cu sinele sau cu alții. Ori a ne contopi – fără a ne pierde, ci doar pentru a ne regăsi și a ne redefini.

Să îți oferi timp de calitate.

Masaj de relaxare, yoga, un pahar cu vin, un desert, o carte de calitate, o plimbare, un film – timp petrecut cu tine și pentru tine. Singur. În care să știi că ai făcut ceva pentru tine. Că ți-ai oferit timp și ție, așa cum o faci adesea pentru ceilalți. Poate fi benzina care să-ți alimenteze motorul pentru încă 5-600 km din călătoria ta, până la următorul plin. Important este să ai mereu benzină în rezervor, pentru a te bucura de călătorie în pace, bucurie care să nu-ți fie furată de frica unei posibile pene.

Să îți ajuți mintea să privească și prin prisma ochilor.

Mintea poate privi realitatea prin prisma imaginației ori a ochilor. Însă în unele situații, este necesar să găsim un numitor comun și să îndreptăm percepția cât mai obiectiv către trăirea sau experiența prin care trecem. Este important să privim situațiile delicate din viață, prin „ochelarii” experiențelor plăcute, astfel încât să avem tăria necesară pentru a le gestiona și a le întâmpina altfel în viitor pe cele mai puțin plăcute.

Și să vă amintiți în fiecare lună să diluați dacă nu zilnic, măcar săptămânal ceea ce vă propuneți. Nu mai lăsați pe seara Revelionului, zilei de naștere sau a altor sărbători să vă schimbați să vă găsiți țeluri care să vă provoace. Sunt doar niște zile la fel ca toate celelalte, investite altfel doar de mintea noastră. Așa cum facem și cu oamenii, cu un simplu inel de logodnă pe care îl investim cu iluzia eternității, cu totul în viața noastră – lucrurile dobândesc valoarea pe care noi le-o atribuim.

Vă doresc să aveți vă faceți anul acesta așa cum vă este potrivit vouă!

Iubirea: totul începe cu tine.

Iubirea – un sentiment despre care învățăm, încă de la începutul vieții că este despre ceilalți, mai întâi de toate. Parcă-ți mai răsună și acum, nu-i așa? Pe cine iubești mai mult? Pe mami sau pe tati? În viață trebuie să iubești pentru a fi iubit la rândul tău.– asta dacă-ți vine rândul cândva…Și câți oameni care afirmă cu tărie că îi iubesc și se sacrifică pentru ceilalți, în timp ce pe ei înșiși nu dau niciun ban!

 Ne umplem cu idei despre cum ar trebui să arate iubirea (repet, pentru celălalt) și cu greu acceptăm că ea se simte și mai ales că ea se află-n noi. Știm cum am vrea să fim iubiți de celălalt, însă habar n-avem cum să ne iubim noi înșine. Să ne acordăm timp, atenție, răbdare și blândețe. Deși, e mai ușor să ne tragem de urechi, să ne dăm palme peste gură atunci când îndrăznim să cerem și să ne punem piedică.

Desigur, învățând încă de mici cum să dăruim, pierdem echilibrul între a cere – a primi – a da – a refuza, fiecare fiind la fel de important pentru homeostazia gândurilor și trăirilor noastre. Atunci când ai, poți oferi. Când îți cunoști nevoile, ești capabil să ceri ceea ce este potrivit pentru tine. Fără a confunda granițele fragile ale nevoilor cu ale dorințelor, păstrând privirea larg deschisă, poți identifica ceea ce îți poate aduce un plus de valoare în viață. Ai întâlnit vreodată pe cineva care dăruia și nu a știut niciodată cum să primească, să ceară sau să refuze? Nu te-ai întrebat din ce izvor nesecat se hrănește ființa lui? Dacă omul ar fi o mașină, iar roțile acesteia ar fi a cere a primi a da și a refuza, iar fiecare ar fi umflată în funcție de capacitatea ei maximă sau ar avea pană, cum s-ar putea deplasa? Nu ar fi confortabil nici pentru șofer și nici indicat pentru mașină și, sincer, nici nu cred că ar putea ajunge prea departe.

Conform DEX (2012) iubirea este definită astfel: faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit. Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.

            Din perspectiva mea, iubire este atunci când în fiecare dimineață prima persoană pe care o îmbrățișezi și căreia îi zâmbești ești TU. Există persoane care se trezesc morocănoase atunci când sunt singure, însă foarte zâmbitoare atunci când mai există cineva în viața lor. Paradoxal, uneori nu credem că merităm să fim iubiți, dar ne dorim să fim iubiți. Întrebarea este cât de autentic este faptul că ne lăsăm cu adevărat iubiți? Cum recunoaștem iubirea celuilalt, dacă noi înșine nu ne iubim? Chiar așa, cum îi poți oferi cuiva cea mai bună limonadă dint-un pahar mult prea …gol – fără apă, fără lămâi și miere?

            Încă din copilărie, imaginea noastră se formează prin prisma celorlalți, apoi reperele pe care ni le oferă societatea despre modul în care ar trebui să arătăm și să fim în prezent conturează cu finețe perspectiva de viitor a ceea ce ar trebui să devenim, uitând cu desăvârșire să fim.

Deși simplu, dar deloc simplist, îți propun un mic exercițiu care prin natura lui te va provoca să fii în contact cu tine: pune mâna dreaptă pe omoplatul stâng, apoi pune mâna stângă pe omoplatul drept și lipește obrazul drept de același umăr. Rămâi acolo pentru câteva minute, în fiecare dimineață, doar după ce te-ai privit în oglindă în ochi (nu-i așa că deși te uiți zilnic în oglindă, mai ales când folosești mascara, nu te privești, nu faci contact vizual cu tine însuți?)

Temă:

CE MI S-A SPUS DESPRE IUBIRE CE NU MI S-A SPUS, DAR MI S-A TRANSMIS DESPRE IUBIRE
– informații oferite de familie, prieteni (persoane importante) observații realizate prin prisma comportamentului celor din jur, alegerilor, acțiunilor
CE ȘTIU ASTĂZI DESPRE IUBIRE CE MI-AR PLĂCEA SĂ ȘTIU
– părerea personală prin prisma experiențelor trăite – modul în care ți-ar plăcea să privești iubirea

Provocare: privește-te în oglindă, susține-ți privirea și spune Te iubesc. Fii atent la ceea ce simți și cum primești ceea ce chiar tu îți dăruiești – ți-ar putea aduce multe răspunsuri legate la relația ta cu tine și cu iubirea de sine și pentru celălalt.

Te accept …

…doar după ce mă accept pe mine! – cam așa sună condiția general valabilă.

Oamenii judecă și dau sentințe, crezând că dețin nu doar controlul absolut asupra celor din jur, ci și rețeta pentru o viață perfectă, în timp ce chiar ei înșiși trăiesc o viață strâmbă.

Acceptarea celor din jur nu poate exista dacă nu există acceptarea sinelui. La fel și cu iubirea – cum poți oferi altcuiva ceea ce nu ești capabil să-ți oferi ție ai pentru tine?

Când judecăm ne asumăm o poziție și un rol destul de perfid: atotștiutor. Dar acela nu era rolul divinității? Iar despre tine …atotsimțător aș îndrăzni să spun, chiar! Ne luăm postura de judecători, ne punem mâinile în sân, ridicăm ușor nasul în vânt și coborând privirea: eu, perfectul, te declar necioplit! Ce-mi dă mie dreptul acesta? Dacă viața ta este perfectă, atunci da, ai dreptul să judeci să ajuți, să îndrumi, să înțelegi ce se întâmplă cu persoana respectivă – ce a determinat-o să facă alegerile pe care tu le vezi ca fiind strâmbe.

În loc de tu ai greșit, iar mie nu mi se pare în regulă ce faci, ai putea privi din perspectiva: aș vrea să pun în papucii tăi, să văd și să simt așa cum o faci tu, să-nțeleg ce te-a făcut să acționezi astfel.

Atunci când îți pasă de cineva, ajutorul tău ar trebui să vină sub formă de întrebare, nu de afirmație. Ce simți? De ce ai nevoie? Nu pot să cred că ai acționat astfel, ce fel de om ești! Nu te multezi pe principiile mele morale!

Dar …tu te-ntrebi de ce ai reacționat în acest mod? Cum este judecata  ta? Plină de înțelegere, compasiune și răbdare? Sau țipătoare, dură și tensionată? Dar înainte de toate, step back și ia în considerare că judecata ta e …a ta.

Dacă te iubești pe tine însuți, dacă te respecți și dacă te accepți atât cu bune, cât și cu mai puțin bune, atunci ești capabil să fii cât mai blând cu tine și cu ceilalți. Vei fi cât mai flexibil și te vei adapta cât mai ușor în orice situație și cu orice om. Până la urmă s-a demonstrat că inteligența se află în strânsă legătură cu abilitatea noastră de a ne adapta, nu-i așa?

Stăteam la o masă cu cineva care tocmai terminase de băut apa plată și i-am cerut să-mi dea și mie să beau din paharul său. Mi-a răspuns încurcat – nu mai am, tocmai am terminat-o. Am insistat. Nu a înțeleg paradoxul situației. Am insistat. Devenise încurcat deja. Apoi i-am șoptit  cu zâmbet drag și jucăuș pe chip: cum vreodată ai putea oferi ceva în această viață, dacă tu însuți nu ai nici măcar pentru tine? Mi-a zâmbit la rândului lui, puțin tâmp, ce-i drept.

P.S. Dacă cineva nu te acceptă așa cum ești, deși te cunoaște, inspiră-expiră și privește detașat: oare despre tine este vorba sau despre acea persoană care are dificultăți în a se accepta pe ea însăși?

SENTINȚĂ PE VIAȚĂ: De astăzi, nu mai ești copilul meu!

Se ia o gumă de șters și modifici chipul copilului tău până se transformă așa cum îți place – doar e un simplu desen pe-o foaie până la urmă, iar dacă nu-i perfect, desigur, este dreptul tău (tu ești creatorul operei) să-l ștergi până reușești exact ce ți-ai propus. Sau poate, faci la fel cum face un copil frustrat, certat la un moment dat de învățătoare că a desenat urât și iei foaia, o rupi sau o mototolești, în cele din urmă … o arunci – la ce bun să o păstrezi când tu mai ai atâtea foi albe. Copilul desenul următor, vă rog. Apoi, dacă mai ai chef de vreun copil desen perfect, te apuci iar. Dacă nu, mai aștepți. Din gama “eu te-am făcut, eu te omor” sau pe principiul “copilul îşi alege familia în care să se nască” – a 2a aproape imposibil de demonstrat, la fel de aberant este şi „de azi, îți anulez cumva ADN-ul, experiența şi gata. Nu mai eşti copilul meu.” Când faci asta, în calitate de dumnezeu Părinte? Atunci când copilul nu mai coreăspunde de cerințelor părinților. Desigur, copiii sunt făcuți pentru de părinți. Ce poate fi atât de grav încât să vrei să îți ucizi copilul la nivel emoțional? Droguri, alcool, prostituție, homosexualitate? Când ai făcut copilul ai luat în calcul doar scenariul de nota 10, nu? Frumos, deștept și devreme acasă. În care copilul n-are voie să joace un rol mai prejos decât Radu Beligan, cu toate că experiența lui pe aici e doar de câțiva ani, nu zeci de ani…

Eşti supărat ca e barman? Te-ai gândit vreodată ca îi place interacțiunea cu oamenii şi îi place să lucreze într un spațiu mai liber, în care constrângerile nu prea există? Ca îi place să distreze alți oameni? Să se joace combinând diverse băuturi făcând spectacol cu sticle în aer? Se confundă adesea granița dintre ce vreau eu pentru tine cu ce vrei tu pentru tine, adesea din cauza mirajului „eu știu mai bine…”.

Îți cunoști copilul? Când l-ai întrebat ultima dată: ȚIE ce ÎȚI place să faci? Ce te face să zâmbești? Ce te bucură? Ce nevoi ai?

Ai răbdare dacă te privește încurcat, așa cum ție îți e dificil să faci asta, el poate nu e obișnuit și nu știe cum să reacționeze. E uman, toți facem astfel în fața unor situații noi.

Ce te face să crezi că o rană emoțională nu lasă urme? Crezi că dacă nu laşi vânătăi pe trup, ele nu există?

Realitatea poate fi schimbată doar atunci cand o vedem așa cum este. Iar ea este uneori dură. Foarte dură.

Nimic nu e de condamnat, dar aproape totul poate fi reparat si totul …absolut totul iertat…

Deși, poate că atunci când eu te-am făcut, nu te-am întrebat: îți dorești să vii în această familie? Îți dorești să fiu tatăl sau mama ta?

Ce îi spui copilului? Nu mai ești copilul meu. Niște vorbe, ok.

Ce îi transmiți copilului tău? Respingere, frustrare, tristețeDoar niște emoții, niște sentimente.

Înainte de a-i spune ceva, gândește-te ce aude el, cum se simte și …unde vrei să ajungi. Gândește-te cum ți se vede chipul mutilat de furie prin ochii fragezi ai copilului tău…

poate că așa …
11652199_10200522776710032_455188423_nsau … așa.  11656170_10200522776830035_959502565_o

Da, din spatele monitorului, în acest context, poate fi de râs deși din fața copilului tău … e de plâns.

P.S. Te-ai gândit vreodată ce gust au cuvintele tale? Gustă-le tu, așa cum faci cu supa, înainte de a-ți hrăni jigni copilul. 

Corpul copilului se hrănește cu supă, pe când mintea cu …emoții. Ai hrană pentru orice tip de …foame?

P.S. Mami, tati, de astăzi copilul cui sunt? Al nimănui?

11328894_932163440140479_391786265_n 11664040_10200522776670031_932782808_o 11667016_10200522776630030_1238860842_n verbal abuse

În fundul gol, pe hol. Ups?!

O școală, mai mulți copii și câțiva adulți.

O toaletă, un copil și câțiva colegi. Niciun adult.

Un copil care iese în fundul gol pe hol.  Țipete, copii isterizați amuzați, adulți confuzi, perplecși.

Părinți intrigați – evident, cum altfel atunci când ți se transmite o bucată scoasă dintr-un context, pe care poți țese tu ce ți-e mai la îndemână? De obicei, e mult mai ușor să judecăm decât să ne oprim puțin și să ne întrebăm oare ce se ascunde în spatele unui comportament? Desigur, acest proces presupune mai mult consum de energie, timp, resurse – cine mai are în secolul vitezei timp de astfel de lucruri superficiale? Pare-se că nu noi oamenii.

Un copil în fundul gol, pe hol. Pe holul școlii. Horror! Etichete? Oh, câte și mai câte – de la educația primită, până la alte valori fundamentale inexistente la un copil de 7 ani – căci astfel se grăbesc adulții să-și explice.

Un pic de compasiune și înțelegere? Atunci ne luăm vălul de pe ochi și nu doar vedem, ci și privim. Iar atunci, vom observa un copil dornic de interacțiune, al cărui singur mod de exprimare (de acord, inadecvat din punct de vedere social), a fost acesta. Ce i-a dat și mai mult curaj? Reacția celor din jur – a înțeles că e amuzant. A primit atenție? Da. Iar uneori tânjim după atenție, oricât de disfuncțional ar fi modul în care o primim. Atenție primim și atunci când suntem pedepsiți sau amenințați, iar uneori (mai mereu) ni se transmit informațiile în mod eronat (cum ar fi bătaie = iubire?).

Există copii care sunt mai sensibili, care au anumite dificultăți, însă adulții se încăpățânează să-i privească la fel ca pe cei neurotipici, omițând cu brio ceea ce acești copii pot face, cerându-le să facă ceea ce fac și ceilalți – cât este de fair?

În același timp, de ce avem tendința de a ne focusa mai multe pe diferențe și pe dificultăți, în loc să ne întoarcem privirea către asemănări și resurse? Astfel am putea crea punți, poduri, în loc de …prăpăstii.

Pe scurt, povestea stă astfel – un copil care merge la baie, nu închide ușa (contează atât de mult motivul pentru care NU o face? mă îndoiesc), vin alți copii și încearcă să-i fie de folos, închizându-i ușa încep să râdă, să țipe, să alerge pe holuri. Ce i se transmite copilului, deși nu i se spune? E ceva amuzant. Acest copil nu are încă instrumentele necesare pentru a confrunta alți copii, a-și impune punctul de vedere sau a identifica ironia – ia totul mot-à-mot. Pentru că este un copil inserat în școală, dar nu încă integrat. Există mai multe șanse ca acest copil să își dorească să fie acceptat de grupul de colegi de clasă, indiferent de prețul pe care-l va plăti.

Așadar, până la urmă care are putea fi o abordare? Primul pas ar putea fi să ne gândim la mecanismul din spatele comportamentului. Ce a vrut copilul să facă transmită prin intermediul acestei reacții? Ce reacție are adultul din noi în această situație? Sau copilul din noi, care se mai întâmplă să fie și el rănit?

Pedeapsă? Dacă da, pentru cine? Pentru copilul care a uitat de o regulă pentru că l-a furat mirajul prieteniei și al amuzamentului? Sau pe copiii care i-au identificat vulnerabilitățile acestui copil și l-au tachinat – ceea ce e normal la această vârstă?

Acceptare, înțelegere? Ne uităm dincolo de aparențe, cu un minim de efort, înțelegând atât copilul dornic de acceptare, cât și pe cei dornici de amuzament? În loc să taxăm o intenție oarecum inocentă și bună, le-am putea da variante de cum-ați-putea-să-vă-jucați-împreună? Să ameliorăm, să îmbunătățim, în loc să tăiem aripi și rădăcinile copiilor care-s încă fragede?

Copiii sunt diferiți, reacțiile sunt diferite, ritmul este diferit, situațiile sunt diferite – de ce-ar exista un răspuns universal valabil? O rețetă?

Repetăm atât de des că „omul din greșeli învață”, astfel încât a devenit o simplă afirmație, a cărei esență este interiorizată, dar la nivel conștient pare că nici nu atinge ceva în noi – facem totală abstracție de ea în situații delicate, în care am putea doar să respirăm adânc, să ne întrebăm oare ce vrea să ne transmită?

Culmea, este că un adult ia ca atare un comportament inadecvat al unui copil, dar nu își pune niciun semn de întrebare atunci când el, adultul, îi spune copilului cu seninătate… mai contează ce? Cu toții greșim, important e să vedem asta, să acceptăm și să îngrijim rănile pe care le facem, de cele mai multe ori, fără să vrem, căci suntem oameni și fiecare dintre noi are zile mai puțin bune sau intervin diverși factori, fie interni, fie externi.

Omul cât trăiește învață, remember?

 P.S. Pentru ca nu încă să se transforme în deja este nevoie de adulți și copii răbdători, înțelegători și …de timp.

poop-babyface

Ah, timpul …