• 0040722247261
  • roxana@asteri.ro

Arhivă autor

Arhitectura gândurilor

Știi, o dărâmă gândul că …

astfel începe o convorbire telefonică despre un om care pare a fi la capătul puterilor, cel puțin în percepția familiei. Și deși este vorba despre cineva concret, acel cineva ar putea fi oricare dintre noi. Pentru că viața este imprevizibilă și noi nu suntem pregătiți 100%, tot timpul, pentru orice s-ar întâmpla. Referitor la limbaj – sunt niște cuvinte. Însă ce exprimă ele? Dacă ne imaginăm – fizic, ce putere ar trebui să aibă un gând, astfel încât să dărâme un organism atât de complex cum e cel uman? Cât de greu să fie un gând nevăzut, dar mai ales …nespus? Cum se acumulează, de fapt, greutatea?

Când ne dărâmă gândurile?

Atunci când avem o fundație șubredă ori când le lăsăm să se adune …prea mult? În funcție de cauză, se contruiește planul de lucruobiective, strategii, evaluare. Dacă avem o fundație șubredă, atunci să evaluăm procesul de consolidare – unde mai exact, cum, ce materiale, la ce constructor specializat apelăm. Dacă am adunat prea mult – de căutat supapa sau modalitatea de a le tria și apoi recicla. Ce e util și păstrăm, ce nu e și lăsăm deoparte. Căci adesea, când se adună prea mult și nu mai ies pe gură, dar ies pe piele sau prin corp ori prin aparente boli psihice, se pierd pe acolo și lucruri benefice nouă, dar devin cumva acul din caru’ cu fân. Iar când se adună prea multe și obosești teribil, de unde energie să mai cauți acul? Greu. Și-atunci, poate mai degrabă ar putea fi de folos să triezi fânul și eventual să găsești apoi și acul. Răbdare.

Cum ne ridicăm?

Pas cu pas. E musai! Căci un organism slăbit, dornic să fie ca-nainte, făcând un pas mare sau mai mulți mici și repezi poate fi o altă amenințare, în mod agresiv, asupra unui organism deja vulnerabil. Iar acesta este ultimul lucru de dorit. Orice fundație și orice triere se face cu grijă, răbdare și atenție. Dacă vorbim despre o fundație, oare cum ar arăta un castel în a cărui fundație aruncăm nerăbdători cărămizi, fără a avea grijă de a uni cât mai solid fiecare cărămidă cu celelalte? Fără a măsura și a pune cimentul la îmbinarea lor? Dar atunci când avem nevoie să facem curățenie într-o cameră în care în ultimii 8 ani doar am acumulat? Și în care printre notițe nesemnificative avem și contractul casei sau analize medicale? Este necesar să le luăm pe fiecare în parte, să ne uităm la ele și eventual chiar să reciclăm hârtiile, punându-le într-un sac separat.

Știi, de fapt, ne dărâmă…

Nu ne dărâmă un gând. El poate fi picătura care umple paharul. Ne dărâmă ani la rând în care nu am exprimat, am spus DA celorlalți și NU nouă, nu am pus limite sănătoase între nevoile noastre și ale celorlalți, în care am adunat în noi și frici, și furie, și vinoăvăție, fără să ne dăm voie să ne odihnim, să spunem nu mai pot, nu știu, nu mai vreau… Ne dărâmă atunci când confundăm faptul că am obosit cu credința noastră că nu suntem capabili. Și-n loc să ne odihnim, ne apucăm să turăm motorul, fără să verificăm – oare mai avem benzină suficientă?

Gânduri .. ușoare,

Roxana

Roxana
emotiile si gestionarea lor

Emoții încarnate

Pe unde și cum ne cresc emoțiile?

Știi senzația aceea când ai un colț al unghiei încarnat în degetul mare de la picior? Dar mai ales durerea care rămâne după ce l-ai scos, pentru că el a stat acolo ceva timp, iar din cauza aceasta nu ești sigur că l-ai scos de tot sau …așa cum trebuie? Și rămânând cu acea senzație, te îndoiești dacă mai este sau nu, deși el nu mai este acolo, doar pentru că tu încă simți durerea.

De ce n-ar fi valabil același lucru și pentru emoții? Aduni, aduni, apoi le ții și le lași să te macine pe interior. Apoi, vine o zi în care te doare atât de mult, încât nu mai reziști. Vrei să scoți de acolo, acel „rău necesar”. Este necesar pentru că atunci când îl elimini, rămâne gol. Și ce faci cu acel gol? Scoți colțul unghiei și încă te doare. Ce faci? Pui ulei de cocos pentru a înmuia pielea, cremă de gălbenele sau spirt pentru a înlătura bacteriile. Asta într-un caz fericit, când nu este necesar să ajungi la pedichiură sau la medic pentru o intervenție complexă și te poți descurca pe cont propriu.

Ce poți face pentru îngrijirea emoțiilor?

Și te gândești să mergi la psiholog pentru că emoțiile sunt „încarnate” atât de adânc, iar durerea este localizată pe undeva prin corp – în capul pieptului, presiune în zona tâmplelor, înțepături la nivelul inimii, în funcție de fiecare. Astfel, ai nevoie de un pedichiurist specializat într-ale adâncurilor omului. C-o fi minte, c-o fi suflet, cine știe? Poate că sufletist o fi o denumire corectă? Habar n-am. Revenind – ai o emoție de ceva timp, înfiptă bine-n ființa ta, pe care chiar dacă o dai cu ojă, continuă să te doară, oricâd de cosmetizată ar putea fi. Și decizi să te ocupi de ea. Desigur, după ce o scoți, este necesar să aplici „uleiul de cocos” pentru emoții – fie că îi dau un sens, fie că o reîncadrezi – pentru a oferi confort și a micșora durerea. Apoi, încă mergi șontâc, de frica durerii și din amintirea disconfortului, până simți că da, nu mai există durere.

Vezi cât de interesant? Deși nu mai există ceea ce ne provoacă durere, continuă să ne doară până acea parte își reia forma inițială. Uneori, colțurile emoțiilor pot fi asemănătoare cu cele ale unghiilor. Creează disconfort, durere, însă îngrijite în mod adecvat pot reda mobilitatea. Și până la urmă, cât este de liniștitor faptul că te poți plimba, poți fi independent, fără să te jeneze…vreun colț, fie de unghie, fie de emoție?

P.S. Da, și emoțiile se pot încarna, altfel decât o unghie, ce-i drept; iar ceea face ca îngrijirea să fie atât de delicată este faptul că habar n-avem pe unde le cresc colțurile. Însă vestea bună este faptul că poți afla și te poți îngriji de asta. Cu o singură condiție: să îți dorești să te plimbi pe potecile vieții cât mai relaxat.

Roxana
tulburare dezvoltare autism

Scrisoare către inocență

Dragă adult (cândva copil și tu),

Numele meu este Alexandru, dar ar putea fi oricare altul, iar eu aș putea fi oricine: nepotul tău, prietenul tău, prietenul copilului tău sau chiar … copilul tău.

Aș vrea să-ți descriu puțin din lumea mea, mult diferită de a ta, dar cu puncte comune și punți prin care tu ai putea să ajungi mai aproape de mine, în timp ce eu descopăr cine sunt.

Pentru că eu nu pot vorbi (încă!), nu înseamnănu știu, nu înțeleg sau nu simt nimic, din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ba chiar știu să mă bucur, sunt curios, am nevoi, frustrări, dorințe, frici și la fel ca tine: zile mai bune și zile mai puțin bune (sunt plictisit, supărat sau obosit).

Agățat între a fi și a nu fi, îmi conturez ființa pe zi ce trece prin intermediul iubirii, răbdării și a susținerii din partea adulților din jurul meu care au rol de mentor.

De cele mai multe ori poate nu vei înțelege de ce țip, alerg sau plâng. Însă, mai mult decât să te întrebi de ce fac acest lucru, te rog, să te întrebi ce este în spatele acelui comportament. Uneori țip pentru că sunt abia la început de drum în exprimarea verbală, iar discuțiile sunt o adevărată provocare pentru mine. Alteori cânt pentru că am descoperit verbalizarea, iar acesta este modul pe care îl stăpânesc cel mai bine. Sunt zile în care alerg, iar tu te sperii. Dar alerg fie pentru că îmi doresc să ajung primul undeva (sala de clasă, toaletă, sala de sport), fie pentru că mi-este foarte foame (sala de mese). De fiecare dată când ți se pare că nu înțelegi, oprește-te puțin din rutina lucrurilor cu care ești obișnuit și privește-mă cu atenție: Oare ce m-a determinat să reacționez astfel?

Ador să fiu apreciat și încurajat (cui nu-i place?), pentru că sunt activități pe care le fac cu mare plăcere, ba chiar cu răbdare și talent: desenez în contur, dansez (coregrafie), fac puzzle, cânt, știu să număr până la 100, recunosc formele geometrice, înțeleg puțin și limba engleză, știu să scriu, să citesc (litere de tipar), cunosc culorile și, mai mult de atât, îmi place foarte mult să explorez (da, sunt copil și mă bucur). Dacă sunt în ore și cânt foarte tare, o fac pentru că descopăr diverse tonalități și îmi place. Dacă arunc obiecte, o fac pentru că îmi place să descopăr zgomote sau imagini. Sunt o persoană foarte vizuală, iar ajutorul cel mai mare mi-l oferi atunci când îmi arăți ce am de făcut, imediat după ce îmi ceri să fac o sarcină. Încă mă aflu în procesul de autocunoaștere și nu inițiez discuții în mod spontan cu alte persoane, dar răbdarea ta și faptul că tu îmi vorbești mă motivează și îmi oferă variante de care eu mai târziu mă pot folosi pentru a comunica.

Este posibil ca eu, uneori, să nu mă implic într-o activitate, doar pentru că nu sunt sigur ce am de făcut. Poate să treacă o zi, două, trei sau o săptămână. Nu-ți face griji! De cele mai multe ori, urmăresc cu atenție de pe perne, iar când mă simt pregătit, mă alătur grupului și particip activ!

Te rog să ții cont de faptul că am nevoie de predictibilitate – îmi place să știu ce urmează să fac, unde merg și cu cine voi fi. Așadar, structura și rutina mă ajută să fac lucruri minunate și chiar îmi place disciplina (te rog, dragă adult, să faci diferența între fermintate și duritate – cea dintâi s-ar putea să mă ghideze, iar cea de-a doua să mă frustreze).

În final, aș vrea să spun că am un potențial enorm (dacă potențialul meu este de 60%, îți propun să mă ajuți să ating 100% din acest 60%, altfel, s-ar putea să pierdem energie și să nu reușim să facem împreună nici jumătate din ceea ce aș putea realmente), iar faptul că tu m-ai întâlnit (sub o formă sau alta), înseamnă că amândoi vom trăi o experiență aparte, ne vom ajuta reciproc (te voi învăța multe lucruri despre tine – dar mai ales răbdare) și prin prisma mea, sper să înțelegi cât mai mulți copii, care întâmpină dificultăți sau sunt altfel decât majoritatea.

“Nu ați pierdut un copil din cauza autismului. Ați pierdut un copil pentru că acel copil pe care l-ați așteptat, nu a venit niciodată în existență. Avem nevoie de familii care pot să ne dea valoare pentru ceea ce suntem, nu familii ale căror viziuni despre noi să fie încețoșate de fantomele copiilor care nu au trăit niciodată. Jeliți dacă trebuie, dar pentru visele voastre pierdute. Dar nu jeliți după noi. Noi suntem vii. Noi suntem reali. Și suntem aici, așteptându-vă.” (Jim Sinclair, persoană cu autism).

Cu drag și inocență de copil,

Roxana (omul – mai întâi de toate, care l-a purtat pe Alexandru în „pântecul emoțional” timp de 9 luni)

Roxana

Inspiră și …fii inspirat!

Avem un trup pe care ne sprijinim, mai cu grijă, mai fără, emoții, sentimente, trăiri. Uneori îl luăm ca atare – uităm că și o mașină are nevoie de inspecția tehnică periodică, grăbiți către nimeni și nicăieri, în fuga noastră de prezent către viitor. Ideea aceasta mă duce cu gândul la ˆnu da vrabia din mână, pe cioara de pe gard“. Doar că aici “vrabia” este prezentul, iar “cioara” viitorul.

Oare atunci și acolo nu este construit pas cu pas din acum și aici? Acel întotdeauna pe care-l luăm ca o garanție nu este oare strecurat printre clipele de moment? Când vrei să construiești o casă nu începi cu acoperișul – ce l-ar susține? La fel se-ntâmplă și cu viitorul: se construiește cu fiecare clipă a prezentului și cu implicarea noastră activă, conștientă.

A lua o pauză este adesea asociată cu a înceta să mai facem lucruri sănătoase – de parcă acest lucru ne-ar chinui: un mic răsfăț cu un mare hamburger, o noapte nedormită, o ieșire într-o cafenea cu mult fum și lenevit câteva zile, fără mișcare. “A lua o pauză” pentru mine înseamnă să îți îndrepți atenția către tine, să îți oferi timp și spațiu, să îți răsfeți mintea și trupul cu lucruri de calitate – cărți, ceaiuri, masaj, alimentație sănătoasă și porții potrivite, exerciții de respirație, sport. Cu alte cuvinte, o detoxifiere generală – la nivel fizic și mental.

Atunci când faci ceva pentru tine și nu împotriva ta se activează un mecanism complex – dobândești încredere în propria persoană și dezvolți o anumită loialitate care te invită la consecvență și perseverență. Și apoi, vinovăția are altă formă: în loc să te simți vinovat pentru că nu faci, te vei simți vinovat dacă nu faci, adică …apare motivația intrinsecă și determinarea; astfel ia naștere angajamentul cu alegerea făcută.

Corpul nostru este nu doar sediul alimentelor pe care le trăim, ci și al emoțiilor pe care le consumăm. Așadar, are nevoie de o supapă atât la nivel fizic, cât și mental. Pentru partea fizică, organismul nostru se ocupă în mod automat de eliminarea toxinelor și a alimentelor digerate – imaginează-ți situația în care ai fi constipat timp de 3 luni (ai mai fi exista?), însă la nivel mental este necesar de autodisciplină, de antrenament, de voințărespirația este involuntară, căci dacă ar fi voluntară, câte trupuri minți n-ar uita să o facă? Însă respirația la nivel mental, nu este deloc vitală, însă este impetuos necesară și benefică. Dacă respirăm pentru a elimina reziduurile din plămâni, la fel de bine putem considera o stare de tensiune un reziduu, gata să ne acapareze energia și disponibilitatea pentru ceea ce ne place să facem și avem nevoie de o metodă pentru a o elimina.

Până la urmă cine este 100% din timp alături de tine pentru a-ți cunoaște nevoile și dorințele? Am o veste bună și una rea – voi începe cu cea rea – doar tu, iar cea bună – TU. Așadar, corpul pe care-ți sprijini nu doar scheletul, mușchii și creierul, poartă cu el și emoțiile tale, grijile tale, așa că atunci când faci un peeling, ia și niste mental floss pentru a-ți curăța mintea de cele întâmplate peste zi, peste lună, peste …viață.

Temă: dimineața (3 minute) – exercițiu de respirație – inspiri pe 1,2,3, expiri pe 1,2,3,4,5 (cât mai prelung) și provocare alege-ți un interval de 2 ore într-o zi în care să nu vorbești (poți scrie în schimb dacă dorești să comunici neapărat), interval în care să fii atent la trăirile tale, la modul în care trăiești tăcerea, cât de confortabil te simți și cum confrunți persoanele care te provoacă să vorbești – în acest timp să păstrezi în minte că este un exercițiu de self-respect și de timp oferit de tine …ție.

Roxana

Cum funcționezi în fața provocărilor?

Limite și resurse.

           A-ți asuma riscuri nu înseamnă neapărat a te pune în pericol, ci mai degrabă a te pune în contact cu limitele tale. Ieșirea din zona de confort reprezintă o confruntare și o explorare deopotrivă – iar necunoscutul vine la pachet cu o serie de emoții și reacții.

Dacă organismul uman ar fi o mașină, motorul acesteia ar fi emoția. Reacțiile ar fi combustibilul – creșterea pulsului, transpirația, vigilența “luptă sau fugi”, Iar percepția ar putea fi cheia cu care pornești mașina.

Emoția asociată schimbării este frica, iar pentru o înțelegere cât mai bună a modului său de funcționare este necesar să-i cunoaștem “originea” – amigdala, aceasta este esențială în decodificarea emoțiilor, în special a stimulilor ce pot constitui o amenințare și controlează reacțiile autonome asociate excitației sexuale. Practic, este un circuit rapid între stimuli și nucleul amigdalian, semnalele de la ochi și urechi ajungând la amigdala înainte de a ajunge la neocortex (partea rațională a creierului). Cum funcționează? În hipocamp (responsabil de stocarea amintirilor) se identifică stimulul, pe baza informațiilor deja memorate. Amigdala este paznicul organismului nostru, fiind mereu atentă la ce se întâmplă în mediu, gata să declanșeze reacții pe măsura amenințărilor identificate. Pe scurt, frica este un mecanism inconștient, rapid, de alertare a creierului despre posibilitatea unei amenințări – până aici, totul are un rol eficient în supraviețuirea noastră. Dar de unde până unde ne ajută și când ne împiedică?

Înțelegerea faptului că în spatele comportamentului nostru funcționează mecanisme biologice, ne ajută să fim totodată mai blânzi cu noi înșine și, mai ales, realiști cu modul în care putem interveni asupra unor reacții pe care dorim să le ameliorăm.

A face o schimbare presupune faptul că ai sesizat ceea ce nu funcționează la parametri optimi și vrei să îmbunătățești, apoi realizezi un plan de acțiune pe care-l vei urma pas cu pas, atingând pe rând obiectivele pe care ți le-ai propus. În plan ideal, astfel ar trebui să fie, însă în plan real arată astfel: situație de criză + neputință = ?!. Acesta este momentul în care începe reconfigurarea traseului.

Ca sistem de supraviețuire, dacă vrei să înfrunți frica este necesar să conștientizezi sursa acesteia să cunoști harta teritoriului pe care călătorești, altfel, un drum total necunoscut, plin de gropi, care mai este și întunecat nu face altceva decât să te epuizeze, atunci când te temi fără să știi de ce și consumi energie inutil, pe care ai putea s-o investești în acțiunea pe care dorești să o faci.

Pe lângă acest circuit al fricii, atunci când vrem să facem o schimbare în viața noastră, în afară de ceea ce se întâmplă în creierul nostru – crearea unor rețele neuronale, este nevoie și de o implicare activă caracterizată de consecvență: confruntarea celor din jur – respecți limite și le impui indirect, în același timp.

Prin lărgirea ariei de confort în care ne simțim în siguranță, vom dobândi noi atitudini și vom experimenta noi moduri de a fi, ceea ce va întări încrederea în sine și sentimentul de putință. Având permanent obiectivul clar în minte, stabilind pașii pe care este necesar să îi parcurgem și identificând emoțiile pe care le simțim, vom fi mult mai stăpâni pe reacțiile noastre atunci când ne aflăm într-o situație nouă, care nu are niciun element periculos în sine, însă este percepută astfel strict prin prisma noutății sale. Interesant este faptul că uneori preferințele pentru anumite obiecte, locuri, persoane sau activități nu se formează neapărat prin creșterea sensibilității la cele cunoscute deja, ci mai degrabă prin reducerea sensibilității la cele necunoscute. La ce te duce asta cu gândul legat de alimentația ta?

Pentru că orice schimbare are nevoie de implicarea ta, iată un instrument care să fie chiar primul pas către obiectivul tău:

O listă cu 7 obiective, iar pentru fiecare o frică și cum te simți dacă le atingi. Închide ochii în fața a ceea ce știi deja și deschide-i larg în fața necunoscutului – căci adesea vedem în nou ceea ce știm deja, fără să îi acordăm șansa de a ne arăta ce are de oferit, fără să-l biasăm cu fricile și amintirile noastre.

Zi Obiectiv –acțiune nouă Frică Cum mă simt dacă…
…am reușit. cum mă bucur? …nu am reușit. ce schimb?
1. Luni
2. Marți
3. Miercuri
4. Joi
5. Vineri
6. Sâmbătă
7. Duminică

Pentru că metaforele reușesc să atingă părți din noi care aparent sunt de nepătruns, te invit să citești metafora vulturului pentru a-ți îmbogăți perspectiva asupra schimbării – timp, răbdare, decizie și alegere.

În specia vulturilor, vulturul pleșuv trăiește cel mai mult. Cuiburile, foarte mari și solide, le construiește în vârful copacilor, iar femela depune în ele anual – la începutul lunii aprilie – 2 sau 3 ouă. Deoarece sunt pasări familiste (vulturii își aleg partenerul pe viață), cuibul este reconstruit în fiecare an, ambii părinți adăugând mereu crenguțe, frunze și bețigașe pentru a-l întări. 

         Astfel, pe durata întregii vieți a unei perechi de vulturi (care poate fi de până la 30-35 de ani), un cuib refăcut de la an la an poate ajunge la un diametru de chiar 2 metri și o greutate de până la 450 kg. 

Vulturul pleșuv poate atinge vârsta de 70 de ani. Dar pentru a ajunge la acest punct, el trebuie să ia o decizie grea. In jurul a 40 de ani unghiile lui lungi si flexibile nu mai sunt capabile să-i care prada. Ciocul puternic și ascuțit i se încovoaie. Aripile-i grele și îmbătrânite de ani și de grosimea penelor îi înfrânează și-i nădușesc mușchii pieptului, îngreunându-i astfel zborul. De regulă, el poate zbura 300 km fără oprire, cu viteze care ajung și la 180 km/oră, atunci când coboară aproape vertical pentru a înhăța peștii din apă.Și atunci vulturul are 2 opțiuni: să moară sau să treacă printr-un dureros proces de transformare timp de 150 de zile. Procesul îi cere vulturului să zboare în vârf de munte într-un nou cuib. Acolo el își lovește continuu ciocul încovoiat până acesta se rupe. După ce își rupe ciocul, așteaptă să îi crească cel nou, apoi își smulge unghiile. Cand noile unghii apar, începe să-și smulgă penele îmbătrânite. Și apoi, după 5 luni, vulturul își reia falnicul zbor pentru care a fost creat și pentru care trăiește. Încă 30 de ani!

Roxana

Iubirea: totul începe cu tine.

Iubirea – un sentiment despre care învățăm, încă de la începutul vieții că este despre ceilalți, mai întâi de toate. Parcă-ți mai răsună și acum, nu-i așa? Pe cine iubești mai mult? Pe mami sau pe tati? În viață trebuie să iubești pentru a fi iubit la rândul tău.– asta dacă-ți vine rândul cândva…Și câți oameni care afirmă cu tărie că îi iubesc și se sacrifică pentru ceilalți, în timp ce pe ei înșiși nu dau niciun ban!

 Ne umplem cu idei despre cum ar trebui să arate iubirea (repet, pentru celălalt) și cu greu acceptăm că ea se simte și mai ales că ea se află-n noi. Știm cum am vrea să fim iubiți de celălalt, însă habar n-avem cum să ne iubim noi înșine. Să ne acordăm timp, atenție, răbdare și blândețe. Deși, e mai ușor să ne tragem de urechi, să ne dăm palme peste gură atunci când îndrăznim să cerem și să ne punem piedică.

Desigur, învățând încă de mici cum să dăruim, pierdem echilibrul între a cere – a primi – a da – a refuza, fiecare fiind la fel de important pentru homeostazia gândurilor și trăirilor noastre. Atunci când ai, poți oferi. Când îți cunoști nevoile, ești capabil să ceri ceea ce este potrivit pentru tine. Fără a confunda granițele fragile ale nevoilor cu ale dorințelor, păstrând privirea larg deschisă, poți identifica ceea ce îți poate aduce un plus de valoare în viață. Ai întâlnit vreodată pe cineva care dăruia și nu a știut niciodată cum să primească, să ceară sau să refuze? Nu te-ai întrebat din ce izvor nesecat se hrănește ființa lui? Dacă omul ar fi o mașină, iar roțile acesteia ar fi a cere a primi a da și a refuza, iar fiecare ar fi umflată în funcție de capacitatea ei maximă sau ar avea pană, cum s-ar putea deplasa? Nu ar fi confortabil nici pentru șofer și nici indicat pentru mașină și, sincer, nici nu cred că ar putea ajunge prea departe.

Conform DEX (2012) iubirea este definită astfel: faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit. Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.

            Din perspectiva mea, iubire este atunci când în fiecare dimineață prima persoană pe care o îmbrățișezi și căreia îi zâmbești ești TU. Există persoane care se trezesc morocănoase atunci când sunt singure, însă foarte zâmbitoare atunci când mai există cineva în viața lor. Paradoxal, uneori nu credem că merităm să fim iubiți, dar ne dorim să fim iubiți. Întrebarea este cât de autentic este faptul că ne lăsăm cu adevărat iubiți? Cum recunoaștem iubirea celuilalt, dacă noi înșine nu ne iubim? Chiar așa, cum îi poți oferi cuiva cea mai bună limonadă dint-un pahar mult prea …gol – fără apă, fără lămâi și miere?

            Încă din copilărie, imaginea noastră se formează prin prisma celorlalți, apoi reperele pe care ni le oferă societatea despre modul în care ar trebui să arătăm și să fim în prezent conturează cu finețe perspectiva de viitor a ceea ce ar trebui să devenim, uitând cu desăvârșire să fim.

Deși simplu, dar deloc simplist, îți propun un mic exercițiu care prin natura lui te va provoca să fii în contact cu tine: pune mâna dreaptă pe omoplatul stâng, apoi pune mâna stângă pe omoplatul drept și lipește obrazul drept de același umăr. Rămâi acolo pentru câteva minute, în fiecare dimineață, doar după ce te-ai privit în oglindă în ochi (nu-i așa că deși te uiți zilnic în oglindă, mai ales când folosești mascara, nu te privești, nu faci contact vizual cu tine însuți?)

Temă:

CE MI S-A SPUS DESPRE IUBIRE CE NU MI S-A SPUS, DAR MI S-A TRANSMIS DESPRE IUBIRE
– informații oferite de familie, prieteni (persoane importante) observații realizate prin prisma comportamentului celor din jur, alegerilor, acțiunilor
CE ȘTIU ASTĂZI DESPRE IUBIRE CE MI-AR PLĂCEA SĂ ȘTIU
– părerea personală prin prisma experiențelor trăite – modul în care ți-ar plăcea să privești iubirea

Provocare: privește-te în oglindă, susține-ți privirea și spune Te iubesc. Fii atent la ceea ce simți și cum primești ceea ce chiar tu îți dăruiești – ți-ar putea aduce multe răspunsuri legate la relația ta cu tine și cu iubirea de sine și pentru celălalt.

Roxana

Cu psihologul la …copil.

Copilul tău are 6 luni, plânge și îi este foame? Dă-i două palme prietenești pe spinare și spune-i: Lasă mami, totul va fi bine. Hrănește-l, te rog, cu niște mici cu muștar și cartofi prăjiți, o bere, nu foarte rece – nu de alta, dar să nu răcească și apoi răsfață-l cu un desert pe măsură – niște papanași.

Ai strâmbat din nas și articolul acesta te-a dezgustat încă de la bun început? E bine!

Acum, privind din altă perspectivă – de ce ți-ai duce copilul la un psiholog care nu are formare (și nici chemare, aș îndrăzni să spun în cazul acesta) pentru lucrul cu copiii? Studiile recente arată că succesul terapiei constă într-un cumul: alianța terapeutică, personalitatea terapeutului …abia mai apoi tehnica, într-adevăr. Însă, aici este vorba despre mult mai mult. Este un limbaj, o formă de comunicare – terapia pentru copii. Este ca și cum tu, ca adult, te-ai duce la cel mai bun psihoterapeut din lume care este japonez, însă nu cunoaște engleză decât la nivel elementar. Ce te faci? Ai profesionistul, ai tehnica …dar, din păcate, nu vă puteți înțelege. Cât de motivat ești să mergi? Și dacă mergi …ce poți face? Un alt exemplu – atunci când mergi la cumpărături, doar nu îi cumperi celui mic haine de la adulți, nu-i așa? La fel cum nici tu nu te îmbraci de la raionul de bebeluși.

Psiholog pentru copii? Nu știu dacă există un profil, dar am câteva sugestii despre acest rol: în primul rând, nu (!) imaginea conteză – la ce bun un psiholog în cămașă, fustă 3/4 și tocuri? Lasă imaginea deoparte, focus pe conduită! În al doilea rând, este necesar să ai habar despre formarea lui – pentru a te asigura că dispune de instrumentele necesare în lucrul cu cel mic – de obicei, tehnici creative. Să fie o persoană naturală, flexibilă. Copiii nu sunt rigizi decât dacă există o problemă – valabil și pentru adulți. Dar ce să facă un copil rigid cu un psiholog … pe măsură? Cine mai topește icebergul, în cazul acesta? Psihologul pentru copii nu ar trebui să aibă nicio reținere în a se mâzgăli, în a avea nisip în păr, plastelină sub unghii și să se întindă pe mochetă, să consulte medical un ursuleț, să stingă lumina furișându-se sub o pătură… Să te uiți la acel psihoterapeut om, mai întâi de toate, și să ți-l poți imagina tăvălindu-se prin nisip cu copilul tău, dar în același timp dacă cel mic îl va scuipa sau zgâria, să ai încrederea că nu-l va zgâlțâi, adică nu va fi dur, ci ferm – îl va lua cu drag deoparte, îi va da variante de reacție și va încerca să înțeleagă ce a vrut să comunice copilul, dar nu a fost capabil să pună în cuvinte.

Desigur, în calitate de psiholog, datorită formării profesionale și analizei personale, a experienței, privesc obiectiv aceste aspecte. Însă, să nu uităm că sunt omul care îi întâlnește pe copii doar o dată pe săptămână, preț de 45 minute (nu zi de zi, aproape clipă de clipă – cum sunt părinții) – ceea ce îmi permite să am o perspectivă mai clară și orientată către nevoile copiilor. Cu alte cuvinte, m-aș numi translator și nimic mai mult (sau mai puțin) – ajutând ambele părți să se înțeleagă și să comunice eficient, indiferent de modul în care o fac.

Așadar, dragi părinți, fiți mai întâi de toate blânzi cu voi înșivă și acceptați faptul că e normal să vă simțiți depășiți de situație, epuizați – dar să rămâneți deschiși la schimbare pentru o altă abordare – cine s-a născut …părinte? Așa cum spune și Stromae în una dintre melodiile lui: toată lumea știe cum să facă bebeluși, dar cine știe cum facem tați? -părinți, aș modifica eu. Până la urmă, psihologul, familia, copilul și alte persoane cu autoritate asupra copilului formează o echipă – cu respect pentru individualitate, desigur.

Exercițiu de imaginație – copilul tău de câțiva ani, pe un scaun la psiholog, timp de 45 minute, discutând. Serios? Te bufnește și râsul, așa-i? Când este ultima dată când l-ai văzut pe copilul tău în această ipostază? L-ai văzut vreodată? Nici nu cred că ți-ai dori cu adevărat.

O altă temere a micuților pe care aș vrea să o pun în discuție – la psiholog nu facem teme. Temele se fac la afterschool. Și o observație personală: psihologul nu dă bomboane. Interesul meu este să dezvolt motivația intrinsecă a copilului, deși știu că este un proces îndelungat, rezultatele vor fi de durată. Iar logopedul, își are rolul său demn, independent de psiholog – dar despre asta într-un alt articol, rol fundamentat de o întreagă știință – este important să delimităm rolurile cât mai clar pentru a înțelege cui și pentru ce ne adresăm.

Desigur, există consecințe atunci când copilul tău merge la psihologul nepotrivit (nu există pădure fără uscături, la fel de bine cum nici nu suntem obligați să ne placă toată lumea) – refuzul de a mai merge la psiholog, apoi se formează o buclă perfidă – îl vei minți (dar știi că minciuna are picioare scurte, chiar și când poartă tocuri!): ”vom merge la o prietenă, la o doamnă cu care să te joci” – nu e chiar fals, cel puțin nu partea de joc. Dar întrebarea care mă frământă este cum se va simți copilul atunci când (suntem de acord că va afla la un moment dat că prietena-doamnă cu care se juca este … psiholog?) află că a fost la psiholog, dar a fost mințit? Ce i se transmite? Că este grav să mergi la psiholog, că este ceva atât de în neregulă cu copilul încât trebuie să îi ascunzi realitatea? Încurajez părinții să spună adevărul, să le spună celor mici cu ce se ocupă psihologul – pe limba celor mici desigur, să le explice de ce ei consideră că cel mic are nevoie să meargă o dată pe săptămână în terapie – focusați pe resurse și pe beneficii, nu pe dificultățile copiilor. Deși cumva justificate temerile părinților, copiii sunt minunați și înțeleg – ca exemplu o să menționez un dialog cu un mini-om, în vârstă de 6 ani:

-“Știi cu ce mă ocup eu?”

– “Nu, de unde să știu? Nu am lucrat niciodată!”

-“Sunt psiholog. Știi ce înseamnă asta?”

-“Hmm (ridică din umeri în semn de habar n-am).”

– “Dar tu ce crezi că face psihologul? (insist)”

– “Păi, repară minți?”

– … (zâmbesc cu drag). 

O altă fetită, tot de 6 ani:

-“Sunt psiholog, ai idee ce putem face împreună?”

– “Nu știu.”

-“Atunci când ai nevoie de ajutor, eu sunt alături de tine și putem găsi soluții împreună.”

-“Am mai fost la o doamnă, dar ea nu …, nu era învățată să ajute copii.” – apropo de persoana potrivită la momentul potrivit.

Apropo de perspective, o fetiță de 9 ani mă întreabă când îmi dau seama ce este în neregulă cu un copil, deoarece ea nu știe de ce a adus-o mama ei în terapie, iar eu o întreb de ce crede ea că se află aici:

“- Mama consideră că sunt obraznică.

– Ce înseamnă obraznică?

– Adică eu vreau să fac ce îmi place și îi spun, mai ales pentru că sunt în vacanță, iar mama îmi zice că trebuie să fac altceva – sunt conștientă că am de făcut teme, dar merg câteva luni pe an la școală și atunci e suficient să învăț, în timpul liber vreau să mă relaxez.”

Așadar, spune-i copilului ce te preocupă, motivul pentru care îl aduci la un alt om care TU crezi că îl poate ajuta, înainte ca el să simtă că ceva este în neregulă cu el. Ajută-l să înțeleagă ce temeri ai tu legate de dezvoltarea lui, de comportamentul lui și prezintă-i psihologul ca un aliat ce îi poate ameliora dificultățile prin resursele pe care le are, de asemenea pe care poate să le potențeze. Atunci, cu siguranță fundația construcției pe care o începe copilul tău prin intermediul terapiei este solidă și pregătită pentru un castel, nu o colibă vulnerabilă în fața oricărui vânt mai puternic.

Dacă te mai gândești cum să îi spui copilului tău că îl aduci la psiholog sau la o doamnă-care-nu-știu-ce-face, începe cu acest exercițiu – dă-i celui mic o lăptucă și spune-i “Uite mami, ce ciocolată bună pentru tine!” apoi așteaptă reacția celui mic – spune tot.

Și, în loc de final, un mic secret: dacă cel mic nu vrea să vină în terapie după ce a cunoscut psihologul cu care va lucra – nu-l obliga! Are motivele și preferințele lui, iar terapie cu forța nu se poate – rolul ei este de a elibera tensiunile, nu de a le pune. Așa cum nici dragoste cu sila nu există, nu?

Terapia ar trebui să fie un drept, nu o obligație.

Roxana
comportament inadecvat

Povestea unui MinioM…

…care voia să-și facă prieteni, dar nu știa cum.

Întotdeauna am privit comportamentele inadecvate ale copiilor cu blândețe și răbdare. De fapt, le-am privit ca un mod de comunicare, nu ca pe un efect. Am căutat mereu cauza.

Este evident că un copil nu se poate exprima ca un adult la nivel verbal, iar dacă te gândești că în primii ani din viață ne exprimăm în mod simbolic, atunci de ce nu ar fi corect să ne gândim că un copil care scuipă dorește să atragă atenția pentru a se împrieteni? Desigur, nu este corect să încurajăm acest comportament, ci să-l oferim variante pentru a-și atinge obiectivele, dar ce rezolvăm dacă ne grăbim și noi să sancționăm comportamentul? Metaforic vorbind, asta ar însemna un scuipat și din partea noastră – adică o manieră inadecvată la o nevoie exprimată deficitar. Până la urmă …cine este adultul sau profesionistul? În orice caz, nu copilul.

Terapia cu cel mic presupune o bază teoretică solidă despre dezvoltarea lui, iar în practicăadaptarea din mers: ce se schimbă, ce nu și ce se accentuează (înrăutățește – dar nu îmi place cuvântul). Astfel, mergem în același ritmîmpreună, nu separat.

Astăzi, este de fapt despre povestea unui copil care, pur și simplu, scuipă – pentru adulții care vor să vadă doar efectul. Pentru cei curioși și răbdători, este vorba despre un copil cu anumite dificultăți la nivel cognitiv care nu găsește modul potrivit de a spune: vrei să fii prietenul meu? hai să ne jucăm împreună! sau am obosit, nu îmi place activitatea, lasă-mă în pace, vreau să fiu singur. “Ce-i atât de greu?”, am fi tentați să spunem! Sunt convinsă că și pentru tine ca adult există situații care, deși nu ar trebui, sunt dificile – și mă gândesc la exprimarea nevoilor și confruntarea celor din jur. Și de asemenea, atunci când țipi, de ce o faci? Nici măcar cu o persoană care nu aude prea bine nu-i necesar să țipi. Deși avem instrumentele necesare, adesea nu le folosim adecvat, ce să mai zic de atunci când nu le avem?! Adică, de multe ori știi ce să …, dar habar n-ai cum să …, nu-i așa?

Interesele copilului – instrument de învățare, exprimare, ameliorare. Copilul despre care vă spun, iubește minionii – ca mulți alți copii. Iar pentru că el iubește minionii, eu îi pot construi povești cu ajutorul acestora pentru a depăși momentele mai puțin plăcute din viața lui. În prezent, aflat într-un mediu cu mulți alți copii – imaginează-ți o persoană care nu are abilități la nivel social, cum se simte în mijlocul unor activități de teambuilding cu cel puțin 30 de adulți alături? MinioMul drăguț despre care vă spun, începe să scuipe. Ce primește din partea celorlalți? Respingere Râsete + degete arătătoare către copilul neastâmpărat = atenție prin respingere. Altfel, nu știe momentan să o ceară. Așadar, pentru că lucrul cu cei mici presupune flexibilitate, adaptare, creativitare și muuuultă răbdare, i-am construit o unealtă de care să se folosească pentru a înțelege consecințele comportamentului său și a nu-l sancționa, ci a-i oferi variante practice ajutătoare. Cumva, i-am pus cele două roți în plus la bicicletă, pentru a avea echilibru, până va deveni sigur de abilitățile lui psihomotorii și va îndrăzni să meargă singur. Nu toți copiii reușesc din prima să meargă fără susținere, iar acel moment trebuie surprins și tratat ca atare de către adult. Nu limitezi copilul, dar nici nu-l forțezi, îl susții și-l încurajezi. Este suficient.

Fără talent, dar cu multă dragoste, am reușit să fac rezumatul acestor dificultăți și al soluțiilor astfel: minionul supărat scuipă, dar nu are prietenii lângă el pentru că lor nu le place și nu înțeleg acest comportament; însă dacă vorbește și spune ce are nevoie, prietenii îl vor înțelege, vor comunica și ei cu el, apoi minionul se va bucura alături de el.

11912986_10200654723968631_1278700853_n

Roxana

Te accept …

…doar după ce mă accept pe mine! – cam așa sună condiția general valabilă.

Oamenii judecă și dau sentințe, crezând că dețin nu doar controlul absolut asupra celor din jur, ci și rețeta pentru o viață perfectă, în timp ce chiar ei înșiși trăiesc o viață strâmbă.

Acceptarea celor din jur nu poate exista dacă nu există acceptarea sinelui. La fel și cu iubirea – cum poți oferi altcuiva ceea ce nu ești capabil să-ți oferi ție ai pentru tine?

Când judecăm ne asumăm o poziție și un rol destul de perfid: atotștiutor. Dar acela nu era rolul divinității? Iar despre tine …atotsimțător aș îndrăzni să spun, chiar! Ne luăm postura de judecători, ne punem mâinile în sân, ridicăm ușor nasul în vânt și coborând privirea: eu, perfectul, te declar necioplit! Ce-mi dă mie dreptul acesta? Dacă viața ta este perfectă, atunci da, ai dreptul să judeci să ajuți, să îndrumi, să înțelegi ce se întâmplă cu persoana respectivă – ce a determinat-o să facă alegerile pe care tu le vezi ca fiind strâmbe.

În loc de tu ai greșit, iar mie nu mi se pare în regulă ce faci, ai putea privi din perspectiva: aș vrea să pun în papucii tăi, să văd și să simt așa cum o faci tu, să-nțeleg ce te-a făcut să acționezi astfel.

Atunci când îți pasă de cineva, ajutorul tău ar trebui să vină sub formă de întrebare, nu de afirmație. Ce simți? De ce ai nevoie? Nu pot să cred că ai acționat astfel, ce fel de om ești! Nu te multezi pe principiile mele morale!

Dar …tu te-ntrebi de ce ai reacționat în acest mod? Cum este judecata  ta? Plină de înțelegere, compasiune și răbdare? Sau țipătoare, dură și tensionată? Dar înainte de toate, step back și ia în considerare că judecata ta e …a ta.

Dacă te iubești pe tine însuți, dacă te respecți și dacă te accepți atât cu bune, cât și cu mai puțin bune, atunci ești capabil să fii cât mai blând cu tine și cu ceilalți. Vei fi cât mai flexibil și te vei adapta cât mai ușor în orice situație și cu orice om. Până la urmă s-a demonstrat că inteligența se află în strânsă legătură cu abilitatea noastră de a ne adapta, nu-i așa?

Stăteam la o masă cu cineva care tocmai terminase de băut apa plată și i-am cerut să-mi dea și mie să beau din paharul său. Mi-a răspuns încurcat – nu mai am, tocmai am terminat-o. Am insistat. Nu a înțeleg paradoxul situației. Am insistat. Devenise încurcat deja. Apoi i-am șoptit  cu zâmbet drag și jucăuș pe chip: cum vreodată ai putea oferi ceva în această viață, dacă tu însuți nu ai nici măcar pentru tine? Mi-a zâmbit la rândului lui, puțin tâmp, ce-i drept.

P.S. Dacă cineva nu te acceptă așa cum ești, deși te cunoaște, inspiră-expiră și privește detașat: oare despre tine este vorba sau despre acea persoană care are dificultăți în a se accepta pe ea însăși?

Roxana

SENTINȚĂ PE VIAȚĂ: De astăzi, nu mai ești copilul meu!

Se ia o gumă de șters și modifici chipul copilului tău până se transformă așa cum îți place – doar e un simplu desen pe-o foaie până la urmă, iar dacă nu-i perfect, desigur, este dreptul tău (tu ești creatorul operei) să-l ștergi până reușești exact ce ți-ai propus. Sau poate, faci la fel cum face un copil frustrat, certat la un moment dat de învățătoare că a desenat urât și iei foaia, o rupi sau o mototolești, în cele din urmă … o arunci – la ce bun să o păstrezi când tu mai ai atâtea foi albe. Copilul desenul următor, vă rog. Apoi, dacă mai ai chef de vreun copil desen perfect, te apuci iar. Dacă nu, mai aștepți. Din gama “eu te-am făcut, eu te omor” sau pe principiul “copilul îşi alege familia în care să se nască” – a 2a aproape imposibil de demonstrat, la fel de aberant este şi „de azi, îți anulez cumva ADN-ul, experiența şi gata. Nu mai eşti copilul meu.” Când faci asta, în calitate de dumnezeu Părinte? Atunci când copilul nu mai coreăspunde de cerințelor părinților. Desigur, copiii sunt făcuți pentru de părinți. Ce poate fi atât de grav încât să vrei să îți ucizi copilul la nivel emoțional? Droguri, alcool, prostituție, homosexualitate? Când ai făcut copilul ai luat în calcul doar scenariul de nota 10, nu? Frumos, deștept și devreme acasă. În care copilul n-are voie să joace un rol mai prejos decât Radu Beligan, cu toate că experiența lui pe aici e doar de câțiva ani, nu zeci de ani…

Eşti supărat ca e barman? Te-ai gândit vreodată ca îi place interacțiunea cu oamenii şi îi place să lucreze într un spațiu mai liber, în care constrângerile nu prea există? Ca îi place să distreze alți oameni? Să se joace combinând diverse băuturi făcând spectacol cu sticle în aer? Se confundă adesea granița dintre ce vreau eu pentru tine cu ce vrei tu pentru tine, adesea din cauza mirajului „eu știu mai bine…”.

Îți cunoști copilul? Când l-ai întrebat ultima dată: ȚIE ce ÎȚI place să faci? Ce te face să zâmbești? Ce te bucură? Ce nevoi ai?

Ai răbdare dacă te privește încurcat, așa cum ție îți e dificil să faci asta, el poate nu e obișnuit și nu știe cum să reacționeze. E uman, toți facem astfel în fața unor situații noi.

Ce te face să crezi că o rană emoțională nu lasă urme? Crezi că dacă nu laşi vânătăi pe trup, ele nu există?

Realitatea poate fi schimbată doar atunci cand o vedem așa cum este. Iar ea este uneori dură. Foarte dură.

Nimic nu e de condamnat, dar aproape totul poate fi reparat si totul …absolut totul iertat…

Deși, poate că atunci când eu te-am făcut, nu te-am întrebat: îți dorești să vii în această familie? Îți dorești să fiu tatăl sau mama ta?

Ce îi spui copilului? Nu mai ești copilul meu. Niște vorbe, ok.

Ce îi transmiți copilului tău? Respingere, frustrare, tristețeDoar niște emoții, niște sentimente.

Înainte de a-i spune ceva, gândește-te ce aude el, cum se simte și …unde vrei să ajungi. Gândește-te cum ți se vede chipul mutilat de furie prin ochii fragezi ai copilului tău…

poate că așa …
11652199_10200522776710032_455188423_nsau … așa.  11656170_10200522776830035_959502565_o

Da, din spatele monitorului, în acest context, poate fi de râs deși din fața copilului tău … e de plâns.

P.S. Te-ai gândit vreodată ce gust au cuvintele tale? Gustă-le tu, așa cum faci cu supa, înainte de a-ți hrăni jigni copilul. 

Corpul copilului se hrănește cu supă, pe când mintea cu …emoții. Ai hrană pentru orice tip de …foame?

P.S. Mami, tati, de astăzi copilul cui sunt? Al nimănui?

11328894_932163440140479_391786265_n 11664040_10200522776670031_932782808_o 11667016_10200522776630030_1238860842_n verbal abuse

Roxana