fbpx

Ce fel de pierdere are nevoie de doliu?

Doliul. Câte forme îmbracă? Ce pierderi au nevoie de perioada de doliu? Pe lângă pierderile unor persoane dragi, ale unui animal îndrăgit, al jobului sau al statutului, sau o pierdere la nivel somatic, există o pierdere pe care o resimțim din plin, dar despre care nu vreau vorbim sau pe care nu o considerăm „demnă” de doliu. Cu atât mai mult cu cât nu implică ceva palpabil, ci mai degrabă o instanță psihologică: pierderea sinelui. 

Modelul cel mai cunoscut care descrie perioada de doliu este cel al lui Kubler-Ross (1969), în care sunt expuse cele 5 stadii ale doliului:

  • Negarea și izolarea – o etapă firească, ce reprezintă un scut în fața emoțiilor copleșitoare
  • Furie și vinovăție – de asemenea o etapă firească, ca o supapă de eliberare a acelor emoții puternice; furia apare ca răspuns al neputinței în fața pierderii
  • Negociere – între trecut, prezent și viitor; între acceptarea pierderii și „proiectarea viitorului” pierdut și el o dată cu persoana dragă
  • Depresia – consumarea cumva a pierderii; o etapă naturală care ne ajută să ne „conservăm” resursele și să funcționăm cumva pe mod „economic”, pentru a nu ne epuiza
  • Acceptare – o ultimă etapă, firească și ea ca toate celelalte; aici pierderea este integrată în realitatea persoanei, într-un mod sănătos – emoțiile copleșitoare au devenit suportabile, iar amintirea celui drag nu mai creează suferință, ci un soi de emoție blândă, care ne aduce mai aproape de imaginea sa cu recunoștință, că a făcut parte din viața noastră sau pe o bucată de drum din aceasta.

Atunci când ne pierdem sinele, este mai provocator să ne confruntăm cu această pierdere care se află în interiorul nostru. Suntem puși în fața unui fapt delicat: să acceptăm că ceva din noi nu mai este, un dans între „ce am fost și ce sunt”, cu perspectiva umbrită a lui „ce pot fi sau deveni”.

Ni se întâmplă adesea pe parcursul vieții să ne pierdem sensul, iar puntea dintre ieri și mâine, este chiar momentul de acum, nici măcar astăzi. Căci o zi, integrează, în egală măsură, între momentul de aici și acum și celelalte momente, trecut și viitor. Ora 16.00 este viitor pentru ora 8.00, iar ora 8.00 devine trecut pentru ora 16.00. 

Ce faci când pierzi sinele? Vezi ce rămâne, cine rămâne. Spre deosebire de momentul în care un om drag nu mai există fizic și se stinge cumva întreaga sa existență, atunci când o instanță internă „moare”, rămân altele – fizice, mentale, emoționale. Adică în tot nimicul aparent, avem totuși o comoară, pe care nu o putem vedea dacă rămânem cu privirea ațintită către „ce-am fost și ce am ajuns”. Așa că, un pic de efort către „ce sunt și ce vreau să fiu” poate face o diferență fundamentală. Atunci când stai cu „ochii” spre trecut și lași prezentul să-ți scape de sub  trăire, e ca și cum ai vrea să urci până la etajul 8, dar tu mereu cobori la subsol. 

Ce îi spui unei persoane care a pierdut pe cineva sau ceva? Nimic. Îi oferi prezența ta și atât. Este un gol care nu poate fi umplut de cuvinte, dar poate fi ținut în brațe prin prezența ta fizică și emoțională. Fie că ai pierdut un părinte, un copil, un job sau chiar pe tine însuți, în acele momente nimic nu este potrivit în afară de a trăi durerea ta și de a permite prezenței să fie acolo. Da, e mai provocator când te pierzi pe tine însuți, cum să faci să plângi și să te păstrezi prezent, în același timp? E o negociere, plângi ce ai pierdut și onorezi spațiul rămas în care poți „pune” ceva potrivit ție.