Pandemie, război și traumă colectivă

Martie 2020. Lumea ni se arăta la față altfel decât eram obișnuiți. Era ceva nevăzut care ne făcea să fim și mai sceptici față de propria persoană, față de cei din jur. De parcă nu era de ajuns că din interior eram demult străini unii de alții (ba chiar și de noi înșine), a venit cumva din exterior și această distanțare socială, care avea să adâncească distanțarea emoțională în care ne aflam de ceva timp. Un virus care a declanșat furie, tristețe într-o perioadă scurtă de timp, prin necunoscutul pe care avea să ni-l servească și prin răpirea bruscă, agresivă și de neînțeles a celor dragi. Ne-a ținut blocați în casă, de parcă nu se servea o imagine a ce ne facem noi înșine – cum ne ținem blocați pe interior sau în relații nepotrivite ori la joburi toxice. 

Au trecut 2 ani, timp în care am pierdut, ne-am pierdut, ne-am regăsit. Timp în care am învățat ceva despre noi, despre cei dragi, despre relații. Poate că avem mai multă frică, dar totuși și mai mult curaj. Poate e mai mult stres acut sau poate chiar cronic, dar e și mai multă prezență, conștientizare. Despre cât de firavi suntem și totuși cât de rezilienți. Am fost azvârliți în negru dintr-un alb pe care nu îl recunoșteam și așa am fost forțați să vedem și griul – în lucruri mărunte, în gesturi mici și tandre. Pandemia a scos și ce-i mai bun, și ce-i mai puțin bun. A scos ce era în adâncul nostru. Dar nu ca pe o sentință, ci ca pe un cadou: “Iată, asta este în interiorul tău, ce vei face acum?”. Viața a mers mai departe, unii oameni nu. Și nu doar cei care nu mai sunt fizic printre noi, ci și unii care se află cu noi, dar care au rămas blocați într-un cerc la fricii, al furiei, al anxietății. Pentru că e firesc: a fost prea mult și uneori nefirescul este firesc în situații de criză. E totuși un mod de a ne adapta și de a face față. 

Februarie 2022. Pare că viața își reia cursul normal. Oamenii fac toate eforturile să își recapete încredere în propriile forțe, în ceilalți, în sănătate, dar sunt pe cale să o piardă în umanitate. Frică, stres. Pentru bucăți de graniță suntem capabili să mutilăm oameni. Pentru ambiții personale trecem peste viețile oamenilor ca peste niște numere: 100 de cadavre. Numere în care se înghesuie viața, amintiri, visuri, experiențe, oameni. Creierul reptilian prea controlul și nu mai vedem oameni, nu ne mai ajunge ce avem. Oare să fie pentru că recunoștința nu e o practică încă de când suntem mici? Vrem să cucerim oameni și țări, în timp ce noi suntem prizonierii propriilor frici, propriului ego. 

2020, 2022. Ce au în comun cele două evenimente? Potențialul de traumatizare colectivă. Pandemia ne-a fost autoritate și noi am fost puși automat în rol de copil. Am înțeles pe pielea noastră de adulți ce înseamnă să nu ai controlabilitate și predictibilitate. În pandemie doliul a fost trăit pe zoom, în război suntem martori online la crime, durere, frică și o lume pe care nu o mai recunoaștem și pe care nu vrem să o trăim. Cine ar vrea? 

Poate că lumea este deja un loc frumos dacă ne uităm la ce minuni fac unii oameni pentru alți oameni. Poate că lumea e deja plină de iubire dacă scuturăm deja de pe harta vieții cruzimea unor oameni. Cu siguranță lumea ar putea fi și mai bună. Ce poate face fiecare pentru sine, ca să ne asigurăm că avem șanse să lăsăm lumea să se manifeste în toată splendoarea ei?

  • dimineața când te trezești primul lucru să fie un mare MULȚUMESC, mulți nu au mai avut oportunitatea aceasta;
  • pe parcursul zilei să îmbrățișezi oamenii din jurul tău și să îi simți în îmbrățișarea ta, va fi o zi când nici mâinile tale nu vor mai putea și nici nu vei mai avea pe cine;
  • la masă să simți gustul mâncării pe papile, să o miroși, să o savurezi – fără a te lăsa convins de nu-știu-ce deadline să înfuleci pe fugă; 
  • să suni oameni dragi și să le spui răspicat TE IUBESC, pur și simplu; pentru că adesea îl păstrăm pentru ocazii speciale, fără să realizăm că simplul fapt că îl spunem transformă orice ocazie într-una specială;
  • să te oprești când nu mai știi ori când nu mai poți și să îi oferi oportunitatea unui om să te ajute, eu nu știu o dovadă mai mare de tărie interioară atunci când un om îi permite altuia să îi fie alături;
  • să renunți la orice nu îți servește, dar să nu renunți niciodată, absolut niciodată la tine; uneori, după colț nu e cel mai mare pericol, dar poate fi cea mai mare oportunitate; 
  • seara când mergi la culcare să enumeri cel puțin 3 lucruri pentru care ești recunoscător, oricât de mici ar putea părea, ar putea face o diferență enormă;

Tu ce alegi în fiecare zi? Îmi amintesc de un studiu din mediul academic în care studenții care și-au pus un obiectiv, dar nu au făcut nicio strategie în acel sens au avut rezultate semnificativ mai bune decât cei care nu și-au pus niciun obiectiv. Te las cu acest gând. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.