Ei, nu poți. Nu vrei!

Hai să normalizăm “Nu pot”!

Auzim destul de des pe parcursul vieții, în diferite contexte „Nu există nu pot, există nu vreau!”. Desigur, este important să luăm în calcul faptul că există situații în care „nu pot” înseamnă de fapt, „nu vreau”, dar nu o să ne referim la ele astăzi, ci la acele situații în care „nu pot” este chiar „nu pot”.

O să încep cu un mic exercițiu de imaginație – ca să nu existe dubii la ce voi face referire în acest articol, cu atât mai mult cu cât psihologia nu este la fel de palpabilă ca medicina, unde poți face niște analize, investigații, ai niște indici care îți pot arăta starea organismului tău cât mai obiectiv.

Pregătit?

Te întâlnești pe stradă cu o persoană care se află în scaun rulant pentru că membrele inferioare îi sunt paralizate, așa că această persoană nu poate merge. Vei gândi oare vreun moment să o încurajezi și să îi spui: „Hai, lasă prostiile și ridică-te! Dacă vrei, poți!”? Cred că numai gândul acesta te oripilează! De ce nu facem asta în cazul unei persoane care suferă de o afecțiune la nivel fizic? Pentru că știm că persoana nu s-ar putea ridica. De fapt, nu știm, dar credem (sau ne încredem) mai mult în afecțiunile fizice, decât în cele psihice. De aici și stigmatizarea în cazul bolilor psihice. Dar cu siguranță, aceasta este o altă temă demnă de adus în discuție, cu atât mai mult cu cât ea este strâns legată de o altă temă „tabu” – sinuciderea. O altă temă ce merită toată atenția noastră ca specialiști și toată deschiderea voastră, ca prieteni, familie ori pur și simplu, ca om care ar putea atinge viața cuiva la un moment dat, sper eu, cu blândețe.

Revenind la acel „a ști” în cazul depresiei sau a altor condiții care țin de psihic și nu de fizic. Doar că aici noi credem că „știm” că persoana nu vrea să facă ceva, pentru simplul fapt că nu „vedem” ceva fizic. De parcă la persoana cu paralizie vedem vertebra cervicală afectată și măduva spinării comprimată… Să îi spui unei persoane „hai, fă niște mișcare, că dacă vrei poți” sau „nu mai sta toată ziua în pat, fii mai energic!” este echivalent cu a-i spune unei persoane imobilizate la pat în urma unui accident rutier „hai, ridică-te și mergi la baie știu că dacă vrei poți!” Desigur, cei mai mulți oameni, vor veni cu aceste încurajări cu intenția de a-l ajuta pe celălalt sau pentru că se simt chiar ei neputincioși ori copleșiți și nu știu cum să reacționeze altfel. Câți dintre oameni crezi că ar face față unei discuții autentice cu o persoană cu ideație suicidară (adică gânduri de sinucidere ce frământă o persoană), de exemplu? Fără a se speria și fără a evita (ei, Doamne ferește! Termină cu prostiile, nu te mai gândi la asta! Cum să gândești așa ceva)? Ei bine, s-ar putea să te surprindă, dar nu e ca și cum ei hotărăsc într-o zi: “Hmm, la ce să mă gândesc azi? La ceva… sinucidere?!” Nu, uneori aceste gânduri sunt efectiv în afara ariei de control a persoanei, cel puțin până dobândește niște abilități (de preferat alături de un specialist din domeniul sănătății mentale) care să îi folosească în gestionarea acestor gânduri.

Imaginează-ți că cineva drag nu este bine, iar tu înțelegi asta pentru că persoana pe care o vezi, nu mai pare persoana pe care o știi, din varii motive: e mai obosită, irascibilă, apatică. You name it. Te duci către ea și îi pui oglinda în față: „Hei, ești bine?” (tu vezi că nu e bine, iar ea, cel mai probabil știe și mai mult… simte asta); în acel moment e posibil să mărești prăpastia dintre voi (cu atât mai mult cu cât era deja, dacă nu, posibil să o creezi). Acest „ești bine?” atunci când o persoană dragă vizibil nu e bine, îi poate arăta că nu o vezi. Fix ce îi lipsește în acel moment! De ce ai întreba o persoană care și-a rupt piciorul în fața ta „ești bine?” (e acceptabil când iese pe gură aproape automat, într-o situație critică în care vrei să te asiguri că persoana respectivă poate stabili un contact cu tine – e conștientă, poate comunica; dar nu e valabil și atunci când persoana în cauză e cineva apropiat). Persoana care și-a rupt piciorul – nu, nu e bine, dar poate fi bine dacă ajunge să primească îngrijirile necesare și să aibă apoi parte de recuperare adecvată. Dar chiar acum, când și-a rupt piciorul o doare, suferă, are nevoie de ajutor.

Atunci ce e de făcut? s-ar putea să mă întrebi. Pune în cuvinte exact ce vezi (te bazezi doar pe simțuri aici, fix VAKOG – adică văz, mai ales), ca să nu interpretezi și să riști să judeci (asta-i mai lipsește persoanei în cauză) și spune-i ce simți. Ce simți tu, nu ce simți că… simte persoana dragă! Alain Cardon (master coach), unul dintre oamenii de referință ai formării mele profesionale ne-a invitat prin 2010 (când am avut trainingul în fundamentele coachingului cu el wow, ce-au trecut anii!) să ne gândim unde simțim atunci când spunem, de exemplu „Simt că nu mă placi.”, iar invitația lui era mai mult la reflectare, nu doar asupra limbajului (nu simți, ai impresia), ci și asupra relaționării cu celălalt – dacă simt, înseamnă că e acolo, fizic și eu am dreptate – nu prea mă poți contrazice. Dar dacă „am impresia, mi se pare”, atunci te invit în spațiul dintre noi doi, oferindu-ți oportunitatea de a spune cum sunt și pentru tine lucrurile. Închid paranteza, pe care nu am deschis-o nicicând, aici. Revenind, spui ce simți tu, în raport cu tine: “mă simt neputincios, mă simt îngrijorat să văd că în ultimele săptămâni nu mai ieși din casă, țipi, nu mai ai chef de nimic din ce îți plăcea, nu te mai bucuri de clătitele alea ca odinioară“. Și dacă vrei să inviți persoana să meargă la psiholog, vei avea grijă să comunici asta nu ca și cum „știi, e ceva greșit cu tine, ai nevoie de ajutor”, ci „știi, când e prea mult, sunt oameni care te pot ajuta și e firesc „să faci” echipă cu un astfel de om (un specialist), pe o bucată de drum.” Vezi, nu doar limbajul, dar și tonul e diferit. Îl vezi pe om și îi arăți că ești acolo pentru el, nu pentru fricile tale.

         Când cineva îți spune că nu poate, nu te grăbi să îi oferi soluții și încurajări. Rămâi puțin acolo, alături de el, în neputința lui. Și să nu îți fie teamă că îl vei afunda mai mult în ea sau că îi vei fi complice. Nici gând! De obicei, oamenii care nu mai pot, ajung acolo pentru că nu mai sunt văzuți și priviți, auziți și ascultați, iar cei din jur sunt prea grăbiți ori preocupați de altele, aparent mai importante. Oamenii au nevoie să fie întâlniți fix acolo unde se află, iar a-i încuraja sau a pune presiune pe ei „să facă”, „să fie bine”, îi poate brusca și poate chiar adânci în propria neputință. Recuperarea unui mușchi începe cu multă răbdare și mult exercițiu, nu cu punerea persoanei în picioare și eventual ș-un șut în fund pentru un pas înainte mai hotârât așa.

Data viitoare când vei avea tendința (nu e bai, e un exercițiu, e posibil să mai greșești) să încurajezi sau poate chiar să judeci o persoană care trece printr-o perioadă delicată din punct de vedere mental sau emoțional, adresează-ți o întrebare simplă: Ce om vrea să fie deprimat? Cine vrea să nu fie bine? Să nu mai știe, să nu mai poată?

Dacă tu, cititorul meu, ești în situația persoanei care este încurajată, te invit să ceri ajutorul acolo unde ești văzut, iubit, acceptat și implicit crezut. Să știi că nu e nimic în neregulă cu tine și că da, durerile la nivel mental și emoțional, sunt la fel de autentice ca cele de la nivel fizic. Și așa cum există tratament adecvat pentru afecțiunile fizice, există și o soluție pentru cele psihice; fie că e vorba de psihiatru (pentru a regla la nivel biochimic), fie că e vorba de psiholog sau psihoterapeut (pentru a dobândi mecanisme de adaptare și abilități care să te ajute să gestionezi mai bine gândurile, emoțiile și comportamentele).

         P.S. Dacă în cazul unei persoane paralizate, organismul nu îi mai permite să meargă, în cazul unei persoane care suferă (da, este o suferință) de o afecțiune psihică este la fel – în ambele cazuri nu ține de voință proprie. Desigur, ce va face (dacă va cere ajutor), ce rețea de suport are, toate acestea vor face diferența în recuperarea persoanei. Poate că analogia este un pic forțată, însă invitația la reflectare asupra dinamicii relaționării noastre cu persoanele care suferă din cauze mentale și emoționale, este pe cât se poate de autentică și firească. Te rog, nu anula ce este un om, așa cum este aici și acum, doar pentru ce a fost sau ce ar putea fi. Ține-l pe om în brațe (uneori se „adună” astfel) sau stai în tăcere alături de el. Iubește-l. Privește-l. Fii acolo, cu atât mai mult dacă îți oferă acest prilej de a-i fi martor la suferința lui, fie ea tăcută, fie exprimată.

Hai să normalizăm „Nu pot!” fără frică de faptul că persoana ar rămâne blocată acolo și cu încrederea că un „Nu pot!” recunoscut (și neconfundat cu „Nu vreau!”) ar putea face minuni. Uneori, minunea asta e la un telefon, la o îmbrățișare sau la o programare distanță.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

one × 4 =

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.