Cu psihologul la …copil.

22 November 2016 By Roxana

Copilul tău are 6 luni, plânge și îi este foame? Dă-i două palme prietenești pe spinare și spune-i: Lasă mami, totul va fi bine. Hrănește-l, te rog, cu niște mici cu muștar și cartofi prăjiți, o bere, nu foarte rece – nu de alta, dar să nu răcească și apoi răsfață-l cu un desert pe măsură – niște papanași.

Ai strâmbat din nas și articolul acesta te-a dezgustat încă de la bun început? E bine!

Acum, privind din altă perspectivă – de ce ți-ai duce copilul la un psiholog care nu are formare (și nici chemare, aș îndrăzni să spun în cazul acesta) pentru lucrul cu copiii? Studiile recente arată că succesul terapiei constă într-un cumul: alianța terapeutică, personalitatea terapeutului …abia mai apoi tehnica, într-adevăr. Însă, aici este vorba despre mult mai mult. Este un limbaj, o formă de comunicare – terapia pentru copii. Este ca și cum tu, ca adult, te-ai duce la cel mai bun psihoterapeut din lume care este japonez, însă nu cunoaște engleză decât la nivel elementar. Ce te faci? Ai profesionistul, ai tehnica …dar, din păcate, nu vă puteți înțelege. Cât de motivat ești să mergi? Și dacă mergi …ce poți face? Un alt exemplu – atunci când mergi la cumpărături, doar nu îi cumperi celui mic haine de la adulți, nu-i așa? La fel cum nici tu nu te îmbraci de la raionul de bebeluși.

Psiholog pentru copii? Nu știu dacă există un profil, dar am câteva sugestii despre acest rol: în primul rând, nu (!) imaginea conteză – la ce bun un psiholog în cămașă, fustă 3/4 și tocuri? Lasă imaginea deoparte, focus pe conduită! În al doilea rând, este necesar să ai habar despre formarea lui – pentru a te asigura că dispune de instrumentele necesare în lucrul cu cel mic – de obicei, tehnici creative. Să fie o persoană naturală, flexibilă. Copiii nu sunt rigizi decât dacă există o problemă – valabil și pentru adulți. Dar ce să facă un copil rigid cu un psiholog … pe măsură? Cine mai topește icebergul, în cazul acesta? Psihologul pentru copii nu ar trebui să aibă nicio reținere în a se mâzgăli, în a avea nisip în păr, plastelină sub unghii și să se întindă pe mochetă, să consulte medical un ursuleț, să stingă lumina furișându-se sub o pătură… Să te uiți la acel psihoterapeut om, mai întâi de toate, și să ți-l poți imagina tăvălindu-se prin nisip cu copilul tău, dar în același timp dacă cel mic îl va scuipa sau zgâria, să ai încrederea că nu-l va zgâlțâi, adică nu va fi dur, ci ferm – îl va lua cu drag deoparte, îi va da variante de reacție și va încerca să înțeleagă ce a vrut să comunice copilul, dar nu a fost capabil să pună în cuvinte.

Desigur, în calitate de psiholog, datorită formării profesionale și analizei personale, a experienței, privesc obiectiv aceste aspecte. Însă, să nu uităm că sunt omul care îi întâlnește pe copii doar o dată pe săptămână, preț de 45 minute (nu zi de zi, aproape clipă de clipă – cum sunt părinții) – ceea ce îmi permite să am o perspectivă mai clară și orientată către nevoile copiilor. Cu alte cuvinte, m-aș numi translator și nimic mai mult (sau mai puțin) – ajutând ambele părți să se înțeleagă și să comunice eficient, indiferent de modul în care o fac.

Așadar, dragi părinți, fiți mai întâi de toate blânzi cu voi înșivă și acceptați faptul că e normal să vă simțiți depășiți de situație, epuizați – dar să rămâneți deschiși la schimbare pentru o altă abordare – cine s-a născut …părinte? Așa cum spune și Stromae în una dintre melodiile lui: toată lumea știe cum să facă bebeluși, dar cine știe cum facem tați? -părinți, aș modifica eu. Până la urmă, psihologul, familia, copilul și alte persoane cu autoritate asupra copilului formează o echipă – cu respect pentru individualitate, desigur.

Exercițiu de imaginație – copilul tău de câțiva ani, pe un scaun la psiholog, timp de 45 minute, discutând. Serios? Te bufnește și râsul, așa-i? Când este ultima dată când l-ai văzut pe copilul tău în această ipostază? L-ai văzut vreodată? Nici nu cred că ți-ai dori cu adevărat.

O altă temere a micuților pe care aș vrea să o pun în discuție – la psiholog nu facem teme. Temele se fac la afterschool. Și o observație personală: psihologul nu dă bomboane. Interesul meu este să dezvolt motivația intrinsecă a copilului, deși știu că este un proces îndelungat, rezultatele vor fi de durată. Iar logopedul, își are rolul său demn, independent de psiholog – dar despre asta într-un alt articol, rol fundamentat de o întreagă știință – este important să delimităm rolurile cât mai clar pentru a înțelege cui și pentru ce ne adresăm.

Desigur, există consecințe atunci când copilul tău merge la psihologul nepotrivit (nu există pădure fără uscături, la fel de bine cum nici nu suntem obligați să ne placă toată lumea) – refuzul de a mai merge la psiholog, apoi se formează o buclă perfidă – îl vei minți (dar știi că minciuna are picioare scurte, chiar și când poartă tocuri!): ”vom merge la o prietenă, la o doamnă cu care să te joci” – nu e chiar fals, cel puțin nu partea de joc. Dar întrebarea care mă frământă este cum se va simți copilul atunci când (suntem de acord că va afla la un moment dat că prietena-doamnă cu care se juca este … psiholog?) află că a fost la psiholog, dar a fost mințit? Ce i se transmite? Că este grav să mergi la psiholog, că este ceva atât de în neregulă cu copilul încât trebuie să îi ascunzi realitatea? Încurajez părinții să spună adevărul, să le spună celor mici cu ce se ocupă psihologul – pe limba celor mici desigur, să le explice de ce ei consideră că cel mic are nevoie să meargă o dată pe săptămână în terapie – focusați pe resurse și pe beneficii, nu pe dificultățile copiilor. Deși cumva justificate temerile părinților, copiii sunt minunați și înțeleg – ca exemplu o să menționez un dialog cu un mini-om, în vârstă de 6 ani:

-“Știi cu ce mă ocup eu?”

– “Nu, de unde să știu? Nu am lucrat niciodată!”

-“Sunt psiholog. Știi ce înseamnă asta?”

-“Hmm (ridică din umeri în semn de habar n-am).”

– “Dar tu ce crezi că face psihologul? (insist)”

– “Păi, repară minți?”

– … (zâmbesc cu drag). 

O altă fetită, tot de 6 ani:

-“Sunt psiholog, ai idee ce putem face împreună?”

– “Nu știu.”

-“Atunci când ai nevoie de ajutor, eu sunt alături de tine și putem găsi soluții împreună.”

-“Am mai fost la o doamnă, dar ea nu …, nu era învățată să ajute copii.” – apropo de persoana potrivită la momentul potrivit.

Apropo de perspective, o fetiță de 9 ani mă întreabă când îmi dau seama ce este în neregulă cu un copil, deoarece ea nu știe de ce a adus-o mama ei în terapie, iar eu o întreb de ce crede ea că se află aici:

“- Mama consideră că sunt obraznică.

– Ce înseamnă obraznică?

– Adică eu vreau să fac ce îmi place și îi spun, mai ales pentru că sunt în vacanță, iar mama îmi zice că trebuie să fac altceva – sunt conștientă că am de făcut teme, dar merg câteva luni pe an la școală și atunci e suficient să învăț, în timpul liber vreau să mă relaxez.”

Așadar, spune-i copilului ce te preocupă, motivul pentru care îl aduci la un alt om care TU crezi că îl poate ajuta, înainte ca el să simtă că ceva este în neregulă cu el. Ajută-l să înțeleagă ce temeri ai tu legate de dezvoltarea lui, de comportamentul lui și prezintă-i psihologul ca un aliat ce îi poate ameliora dificultățile prin resursele pe care le are, de asemenea pe care poate să le potențeze. Atunci, cu siguranță fundația construcției pe care o începe copilul tău prin intermediul terapiei este solidă și pregătită pentru un castel, nu o colibă vulnerabilă în fața oricărui vânt mai puternic.

Dacă te mai gândești cum să îi spui copilului tău că îl aduci la psiholog sau la o doamnă-care-nu-știu-ce-face, începe cu acest exercițiu – dă-i celui mic o lăptucă și spune-i “Uite mami, ce ciocolată bună pentru tine!” apoi așteaptă reacția celui mic – spune tot.

Și, în loc de final, un mic secret: dacă cel mic nu vrea să vină în terapie după ce a cunoscut psihologul cu care va lucra – nu-l obliga! Are motivele și preferințele lui, iar terapie cu forța nu se poate – rolul ei este de a elibera tensiunile, nu de a le pune. Așa cum nici dragoste cu sila nu există, nu?

Terapia ar trebui să fie un drept, nu o obligație.

Post your Comments