Loialități față de ceilalți – nu ar fi nicio problemă, dacă în primă instanță am face o loialitate cu noi: cu nevoile și dorințele noastre.
Probabil că ai auzit (ori trăit pe propria …emoție) bunici care mor dacă tu pleci din țară, părinți care se-mbolnăvesc dacă tu nu faci nu-știu-ce ori dacă nu ești cu nu-știu-cine, ori dacă tu nu ești nu-știu-cum. Și te prinde frica. Și vinovăția. Și parcă te pândește după colțul urechii eu te-am făcut, eu te omor. Și-nveți că și iubirea înseamnă omor, așa cum credința înseamnă uneori pedeapsă. Dacă faci asta, păi Dumnezeu te-ndreaptă cocoșându-te cu păcate. Cu frică. Să ai frică de Dumnezeu, parcă așa se propovăduiște, nu? Cumva, că primul pas către dragoste este frica. Oh, da! Parcă Universul, vrea să ne demonstreze că atunci când chiar nu suntem capabili să ne iubim noi înșine, păi chiar că nu suntem demni de iubire. Oare, n-ar fi chiar invers? Să știm că suntem iubiți indiferent de cum suntem? Am văzut persoane cu antecedente penale susținute de familie și am văzut în același timp persoane care n-au răspuns așteptărilor academice ale părinților sau ale alegerilor sentimentale și au fost rejectate. Da, știu. Viața, nedreptatea. E tâ câ.
Bun. În cazul ideal, înțelegi că moartea, boala și suferința lor, n-are de-a face cu tine. Și nu te simți dator c-o viață pe care, până la urmă, n-ai ales-o tu (deși anumiți specialiști s-ar putea să mă contrazică, dar asta e opinia mea). O viață, care vine la pachet cu drepturi. Da, da, și obligații (mi se suflă prin taste). Însă printre obligații nu se numără și vreuna care să sune cam așa: să trăiești pentru alții. Sfinte Responsabilitate! Uneori e atât de-ntortocheat să trăiești clar și asumat doar pentru tine, darămite s-o faci lejer pentru alții! Și probabil că ți s-a mai spus că ești un copil sau copilul lor toată viața. Aici e o graniță fină, dar deloc neglijabilă, între copil și fiică ori fiu. Și mulți se amestecă precum tempera, se mânjesc chiar printre roluri confundate, neasumate: ba părinte-n rol de copil, ba copil cu putere de adult, ba …nici nu mai știi care, ce și cum, deși la un moment dat începi să-nțelegi oarecum …de ce.
Într-un caz relativ riscant (depinde cum ai fost crescut, ce patternuri de relaționare ai, ce strategii, conștiente sau nu, de șantaj emoțional au fost aplicate) pleci. Ai curajul să te desprinzi. Și hopa, ce să vezi! Surpriză – nimeni nu moare fără tine. Ce spui despre asta? Mai că-ți vine ție să mori …de ciudă! Ciudă că n-ai făcut-o mai devreme, mai …pentru tine. Ba chiar mai mult, vezi cât de indispensabil ai fost – ei chiar fac lucruri despre care habar n-aveai că le pot face fără tine. Nici ei nu aveau habar. Bașca, parcă nici măcar nu vine telefonul ăla de viață și de moarte despre tine: Mă, tu ce mai faci? Cum ești? Nu, nu. Pentru că ai plecat, acu’ descurcă-te, căci și noi o facem fără tine, ba chiar foarte bine. Unde mai pui și faptul că revii, apoi îți dai seama că lucrurile merg mai departe și rămâi tu cu loialitățile tale, în timp ce ei, cei dragi, care nu puteau, nu știau, nu voiau să trăiască fără tine, s-au obișnuit fără tine și până la urmă, după ce au văzut că pot și cu tine la distanță, nu prea își mai dau interesul pentru tine …de aproape. E bun ceva aici: tu te-ai desprins, ei au văzut că se descurcă singuri. Dar unde rămâne fărâma aia de relație? Sau așa ajungi să-ți cerni legăturile (familie de origine și rude) de relații (familie sau …nu neapărat, doar prieteni) ? Și-ți dai seama că acolo unde tu erai blocat pe relație, era de fapt …poate nici măcar o legătură? Ok, încă un lucru bun: independență, autonomie, descoperi de unde până unde erau ei, pe unde ești tu. Dacă mai ești pe undeva sau cel puțin ar trebui să fii pentru tine.
Dar ce te faci, când ai curajul să te desprinzi de o loialitate nefondată niciodată după 30-40 de ani?
Da, sunt bine. Și eu, și alții ca mine. Pentru că acum, adult fiind, este doar responsabilitatea mea ca eu să fiu bine. Să am grijă de mine. Pentru că acum pot. Știu cum să fac asta. Și am învățat că e necesar să impun limite, să spun nu, stop, nu mai vreau, să cer, nu doar să ofer, să primesc, să fiu.
Tu ce mai faci?