• 0040722247261
  • roxana@asteri.ro

Arhivă etichetă copil

Evaluare neuropsihologică NEPSY (3-5 ani) – gratuit

Proiecte gratuite

Centrul asteri în colaborare cu Asociația Zâmbetul nu are vârstă, își propune să răspundă nevoilor voastre cât mai eficient, astfel încât proiectele gratuite sunt susținute de acestea pe tot parcursul anului.

Evaluare neuropsihologică 3-5 ani

Pentru luna martie (15 martie – 1 aprilie), oferim în mod gratuit o evaluare neuropsihologică unui copil cu vârsta cuprinsă între 3 și 5 ani.

Dacă sunteți interesați, vă invităm să citiți mai întâi articolul Evaluarea psihologică a copilului, apoi să ne contactați via email (Subiect: evaluare gratuită; conținut – nume părinți și copil, data nașterii copilului, motivul pentru care doriți această evaluare, date de contact).

Vă vom contacta ulterior pentru a stabili întâlnirile.

Proiecte viitoare

Dacă vor fi mai mulți doritori (cu vârste cuprinse între 3 și 12 ani), vor fi reprogramați pe parcursul anului (maxim 5). Vă invităm să urmăriți site-ul Asociației ZNV (www.asociatiaznv.ro) pentru mai multe detalii despre proiectele pe care le desfășurăm împreună.

Cu gânduri bune,

echipa asteri

 

Mergem la psiholog!

Ce îi spunem copilului atunci când hotărâm că avem nevoie de un specialist? Adevărul.

În primul rând unde vom merge?

Îi vom spune despre persoană, locație și activități (jocuri). Apoi, îi explicăm că prima întâlnire va fi pentru a cunoaște Persoana X (psihologul), locația, a vedea dacă îi place și se simte bine acolo. Astfel, copilul va avea predictibilitate și controlabilitate – în comparație cu „mergem la psiholog mâine, să îți facă o evaluare.”. Copilul are nevoie de timp. Foarte important, de spus copilului că după ce cunoaște locația și persoana, are un timp maxim de x minute, dar că este liber să părăsească sala oricând dorește înainte de finalul întâlnirii. Pot sta și părinții dacă cel mic se simte astfel în siguranță. Sau pot sta în sala de așteptare, unde au o bibliotecă cu muuulte cărți, apă, ceai și cafea. Scopul acestei întâlniri este de a ne cunoaște. Nimic mai mult. Orice va fi în plus (activități, chestionare, teste) este un bonus, dar nu un obiectiv în sine. Relaxare – este un alt concept cheie pentru procesul care poate începe cu ocazia acestei întâlniri. Mai ales că atunci când o familie ajunge la psiholog, există deja tensiuni și nu neapărat și supape prin care să se mai elibereze.

În al doilea rândcine e psihologul și ce face el?

Trăim într-o societate în care încă a merge la psiholog poate însemna că ești nebun. Nu este de râs, în 2015 am cunoscut o fetiță căreia era teamă să vină la prima întâlnire cu mine, pentru că avea în clasă un coleg care mergea la psihologul școlii și de care râdeau ceilalți colegi spunând că e nebun. Iar aceste convingeri se perpetuează din generație în generație, doar cu implicarea adulților. Așadar, este necesar să ne aplecăm cu grijă asupra acestui subiect. Ce este psihologul, pe limba copiilor? O persoană care dă glas emoțiilor, care pune dificultățile în scene de joc, știe povești și jocuri. Poate fi de ajutor analogia cu alți profesioniști. Așa cum învătățoarea îl ajută pe cel mic să dobândească cunoștințe, la fel și psihologul. Doar că unul la nivel cognitiv, celălalt mai degrabă la nivel emoțional. Așa cum antenorul de x sport îl ajută pe copil să fie mai bun la antrenamente sau competiții.

Evaluarea psihologică a copilului

Evaluarea copilului – un proces blând, cu răbdare și atenție

Evaluarea unui copil (3-12 ani), independent de faptul că există dificultăți legate de o arie a dezvoltării, este necesar să fie realizată cu mare atenție și implicare atât a specialistului evaluator, a profesioniștilor implicați (dacă este cazul), cât și a familiei.

Înainte de toate, noi am realizat un protocol de evaluare compus din anumite etape (mai jos), mai ales că punem accent pe relația terapeutică, accesul la un mediu cât mai aproape de lumea simbolică a copiilor și înțelegerea cât mai profundă a istoricului familial (anamneza realizată cu părinții).

Evaluarea poate fi realizată în 3 până la 5 sesiuni, respectând ritmul și starea copilului, din momentul evaluării. Pentru că ne interesează rezultate cât mai concludente, ne vom opri întotdeauna în momentul în care acestea pot fi biasate, indiferent de motiv. Obiectivul nostru nu este să livrăm un rezultat, ci să identificăm cât mai clar posibil resursele și dificultățile copilului, astfel încât să creăm direcții eficiente pentru planul de intervenție.

Evaluarea copilului se realizează astfel:

  • 3-5 întâlniri (copil și familie)
  • prima întâlnire va fi cu părinții pentru anamneză (2 ore): date despre familie (genogramă), perioada sarcinii, primii 2 ani de viață ai copilului și până la momentul evaluării, documente medicale (dacă există), chestionare părinți (STAI, STAXI, QOL) – pentru a identifica dacă și ce dificultăți există la nivel individual
  • stabilirea obiectivului evaluării psihologice
  • durată între 15 minute și 2 ore (în funcție de starea copilului, obiectivul și etapa evaluării – observație, joc liber, aplicare teste)
  • dinamică: copilul va fi familiarizat cu sala în care va avea loc evaluarea și se va crea alianța terapeutică cu psihologul
  • dacă este nevoie, psihologul va merge și acasă (pentru a observa copilul în mediul său)
  • dacă este cazul, vor fi contactați profesioniștii cu care lucrează și vor fi îndrumați să completeze un document cu observații despre copil, pentru a avea cât mai multe informații obiective
  • în funcție de obiectivul urmărit vor fi folosite: desene proiective (desen: arbore, familie, persoană, simboluri), testul KOHS (4 ani+), testul neuropsihologic NEPSY (3 – 12 ani), WCST (6,5 ani+), BVRT (8 ani+)

Raportul final cuprinde:

  • Introducere – date despre dezvoltarea normală a copilului la vârsta actuală a copilului evaluat și informații generale despre aria afectată la nivel cerebral (dacă este cazul), pentru a înțelege manifestările psiho-emoționale și comportamentale ale copilului
  • Anamneză – date importante despre copil și familie
  • Istoric medical – medicație, tratamente, diagnostic, investigații
  • Observații despre interacțiunea psiholog – familie – copil – în cabinetul de psihologie / acasă
  • Observații centralizate de la ceilalți profesioniști – kinetoterapeut, logoped, psiholog
  • Rezultatele evaluării – chestionare/teste părinți și copil
  • Obiective de lucru / plan de intervenție – sugestii și recomandări pentru direcții viitoare (atât pentru copil, cât și pentru familie – în funcție de nevoi)

În funcție de programul copilului (somn, alimentație), disponibilitatea părinților și obiectivul evaluării (nivel complexitate), ședințele pot fi stabilite de comun acord, de luni până duminică inclusiv.

(valabil doar pentru evaluări)

Investiție: 100 lei / ședință (indiferent de durată – 15 min. / 2 ore), iar ultima ședință (raportul final, discuția cu familia și medicul – dacă este cazul) – 350 lei.

Pentru informații: office@asteri.ro / 0755.11.66.66

SENTINȚĂ PE VIAȚĂ: De astăzi, nu mai ești copilul meu!

Se ia o gumă de șters și modifici chipul copilului tău până se transformă așa cum îți place – doar e un simplu desen pe-o foaie până la urmă, iar dacă nu-i perfect, desigur, este dreptul tău (tu ești creatorul operei) să-l ștergi până reușești exact ce ți-ai propus. Sau poate, faci la fel cum face un copil frustrat, certat la un moment dat de învățătoare că a desenat urât și iei foaia, o rupi sau o mototolești, în cele din urmă … o arunci – la ce bun să o păstrezi când tu mai ai atâtea foi albe. Copilul desenul următor, vă rog. Apoi, dacă mai ai chef de vreun copil desen perfect, te apuci iar. Dacă nu, mai aștepți. Din gama “eu te-am făcut, eu te omor” sau pe principiul “copilul îşi alege familia în care să se nască” – a 2a aproape imposibil de demonstrat, la fel de aberant este şi „de azi, îți anulez cumva ADN-ul, experiența şi gata. Nu mai eşti copilul meu.” Când faci asta, în calitate de dumnezeu Părinte? Atunci când copilul nu mai coreăspunde de cerințelor părinților. Desigur, copiii sunt făcuți pentru de părinți. Ce poate fi atât de grav încât să vrei să îți ucizi copilul la nivel emoțional? Droguri, alcool, prostituție, homosexualitate? Când ai făcut copilul ai luat în calcul doar scenariul de nota 10, nu? Frumos, deștept și devreme acasă. În care copilul n-are voie să joace un rol mai prejos decât Radu Beligan, cu toate că experiența lui pe aici e doar de câțiva ani, nu zeci de ani…

Eşti supărat ca e barman? Te-ai gândit vreodată ca îi place interacțiunea cu oamenii şi îi place să lucreze într un spațiu mai liber, în care constrângerile nu prea există? Ca îi place să distreze alți oameni? Să se joace combinând diverse băuturi făcând spectacol cu sticle în aer? Se confundă adesea granița dintre ce vreau eu pentru tine cu ce vrei tu pentru tine, adesea din cauza mirajului „eu știu mai bine…”.

Îți cunoști copilul? Când l-ai întrebat ultima dată: ȚIE ce ÎȚI place să faci? Ce te face să zâmbești? Ce te bucură? Ce nevoi ai?

Ai răbdare dacă te privește încurcat, așa cum ție îți e dificil să faci asta, el poate nu e obișnuit și nu știe cum să reacționeze. E uman, toți facem astfel în fața unor situații noi.

Ce te face să crezi că o rană emoțională nu lasă urme? Crezi că dacă nu laşi vânătăi pe trup, ele nu există?

Realitatea poate fi schimbată doar atunci cand o vedem așa cum este. Iar ea este uneori dură. Foarte dură.

Nimic nu e de condamnat, dar aproape totul poate fi reparat si totul …absolut totul iertat…

Deși, poate că atunci când eu te-am făcut, nu te-am întrebat: îți dorești să vii în această familie? Îți dorești să fiu tatăl sau mama ta?

Ce îi spui copilului? Nu mai ești copilul meu. Niște vorbe, ok.

Ce îi transmiți copilului tău? Respingere, frustrare, tristețeDoar niște emoții, niște sentimente.

Înainte de a-i spune ceva, gândește-te ce aude el, cum se simte și …unde vrei să ajungi. Gândește-te cum ți se vede chipul mutilat de furie prin ochii fragezi ai copilului tău…

poate că așa …
11652199_10200522776710032_455188423_nsau … așa.  11656170_10200522776830035_959502565_o

Da, din spatele monitorului, în acest context, poate fi de râs deși din fața copilului tău … e de plâns.

P.S. Te-ai gândit vreodată ce gust au cuvintele tale? Gustă-le tu, așa cum faci cu supa, înainte de a-ți hrăni jigni copilul. 

Corpul copilului se hrănește cu supă, pe când mintea cu …emoții. Ai hrană pentru orice tip de …foame?

P.S. Mami, tati, de astăzi copilul cui sunt? Al nimănui?

11328894_932163440140479_391786265_n 11664040_10200522776670031_932782808_o 11667016_10200522776630030_1238860842_n verbal abuse

Pentru tine…

…te chinui și pe tine, și pe mine, și pe partenerul meu de viață.

Pentru tine am rămas în relația asta”, spuse părintele pe un ton categoric.

Evident, pentru tine nu înseamnă nici din cauza ta, dar nici datorită ție – e bidirecțional, însă nu ai nevoie de vreo ipoteza de cercetare pentru a-ți da seama către ce direcție se întreaptă acest pentru tine. Iar când arunci o privire în sânul familiei tale, îți dai seama că din cauza ta e de fapt sintagma potrivită – țipete, neînțelegeri, comunicare defectuoasă sau absentă, tensiune, suferință, relații interpersonale alambicate, nevoi nesatisfăcute, obligații.

Dacă a rămas pentru tine, întrebarea este: ce faci realmente pentru mine?

Dacă ai rămas pentru mine, deși tu suferi – nu o faci pentru mine. Dacă nu ți-e bine acolo, deși tu spui că ai rămas pentru mine, atunci mie cum mi-ar putea fi bine?

Curioasă dinamică!

Am rămas pentru tine, spune deja esența: EU am rămas … mai întâi pentru mine. Oamenii nu rămân într-un loc în care nu au nici măcar un beneficiu. Indiferent de forma lui, de cum arată, de ce este. Există.

Mă-ntreb oare, cum se simte această povară pe umerii unui copil de câțiva ani? Căci am văzut chiar și adulți care o duc cu mare, mare dificultate.

Copiii au nevoie să înțeleagă, să fie iubiți și să fie …copiii părinților lor, nu recipientul fricilor și al frustrărilor.

Copiii sunt inocenți și în lumea lor mică întâmpină și ei dificultăți – îi strânge un pantofior, nu le place un ciorap, le-a luat cineva locul în leagăn… E prea mult un „din cauza ta…”. Prea mult.

Data viitoare când vrei să ridici tonul la copilul tău, lasă-te pe vine, să fii la același nivel cu el și privește-l în ochi. Vei vedea lumea lui de la aceeași înălțime și așa îl vei confrunta...desigur, dacă vei mai putea după ce îi vei fi întâlnit privirea plină de …copilărie.

Ia-l în brațe, spune-i că îți pare rău…ș-atât. Asta rezolvă tot, atât timp cât părinții nu uită să fie copii și să-nvețe chiar de la ei.

Batalioane de părinți, la bătaie, înainte!

En garde!

1, 2, , 3, înainte marș!

Mai o palmă, mai o vorbă dură. Ambele, la fel de dureroase.

Acum, trageținu, nu gloanțe, doar palme!

Începe războiul.

Cu cine? Împotriva cui? Împotriva propriului copil, folosind propriile frustrări și ineficienta gestionare a emoțiilor, neexprimatele nevoi și incapacitatea de a folosi limba, un mușchi atât de puternic, în locul palmei, una dintre cele mai fine părți ale corpului umanPalma mângâie, din câte știu eu, nu? – sau aceasta este experiența mea și este subiectivă (?!)

În 2013, 38% dintre părinții români folosesc bătaia ca metodă disciplinară, iar 63% dintre copii declară că sunt bătuți acasă de către părinți cu palma sau „urecheați” (sursa: www.salvațicopiii.ro). România, 2015: palma – instrument educațional, încă. (!) Recomandat chiar de persoane educate (?! ceva e șubred aici), informate (ce mai înseamnă în prezent informarea?) care dezinformează persoanele …neinformate.

  • „Bătaia e ruptă din rai”, spune o vorbă, iar comunicarea, de unde o veni, din Iad? Posibil, să fie inversate conexiunile neuronale în cazul acestor indivizi, tocmai din cauza experienței personale. Puțintică informare, nu strică, mai ales când această convingere este puternic înrădăcinată în cultura noastră.

Nu cruța pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl lovești cu varga, nu moare. Tu îl bați cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăția morții.” (Pilde 23, 13-14). – în timp ce corpul său ajunge în împărăția bătăii, că de’, salvăm sufletul care habar n-avem ce-i, iar corpul, la ce bun? – nici nu știm cine și de ce a spus asta… În ce context, dacă într-adevăr astfel a fost spusă. Dar, continuăm să credem. Și ce-i mai puternic decât …credința? Nimic, nici măcar realitatea.

Poate că e ruptă din Rai, tocmai din păcat. Pentru că, știm bine, Raiul nu a fost ocolit de păcat. La fel cum și Lucifer, a fost mai întâi …înger. Înger bun.

De la 1.80 m crezi că știi cum se aude și se simte la 1 m? Cum se răsfrâng țipetele? Palmele? Cum arată neputința la 5-6 ani, într-un trup de câteva kilograme și nu-știu-câți centimetri? Of.

  • Altoim copiii? 

ALTÓI ~oáie n. 1) Bucată mică de ramură, detașată de la planta-mamă și folosită la altoire. 2) Plantă cultivată pentru altoire. 3) Plantă altoită. (sursa: NODEX 2002)

Copacii se altoiesc, copiii …se iubesc!

  • Eu te-am facut eu te omor. Sunt curioasă cum a preparat părintele ovulul și spermatozoidul, apoi a dat startul bătăilor inimii copilului, i-ai pus la locul potrivit coloana vertebrală, ficățelul, intestinele, plămânii, cum i-a presărat și niște ochișori pentru ca prăjiturica lui să fie gata când iese din cuptorul pântecului peste 9 luni.

Am mai auzit astăzi că înainte, datorită din cauza bătăii exista respect. Există o confuzie aici, cu siguranță.

RESPECTÁ, respéct, vb. I. Tranz. 1. A simți și a manifesta respect față de cineva sau de ceva; a cinsti, a stima. ◊ Refl. recipr. Se respectă unul pe altul. ♦ A acorda atenția cuvenită, a ține seamă de…, a nu neglija. ◊ Refl. A-și păstra demnitatea. ♦ A nu păgubi, a cruța; a nu tulbura, a nu deranja. 2. A nu se abate de la un contract, de la o lege, de la un angajament etc. – Din fr. respecter.
(sursa: DEX ’09 2009)

Așadar, poate că respect în acest context este sinonim cu „a nu deranja”, deși atunci când un copil este cuminte asta nu înseamnă că-n sufletul lui nu există furtuni sau lupte. Un zâmbet pe chip poate ascunde un suspin al sufletului, dar nu-l poate anihila. Iar noi nu pătrundem până-ntr-acolo cu palme. Nicidecum, niciodată. Am întâlnit copii cuminți (care nu deranjează) dar care tachinau alți copii când nu era niciun adult prin preajmă și am văzut copii obraznici (care sunt agitați, dar sunt astfel etichetați) care șterg lacrimile altui copil și îl pupă pe păr …atunci când nimeni nu e în preajmă. Așadar, ce generalizăm, de fapt? Nu generalizăm. Nici măcar statistica nu ne ajută să facem acest lucru, fiind limitată de eșantioane, teste și altele pe care le omit în nepriceperea mea (de moment) într-ale cercetării.

Mai degrabă, aș îndrăzni să spun că acest respect este confundat cu frica.

FRÍCĂ s. f. Stare de adâncă neliniște și de tulburare, provocată de un pericol real sau imaginar; lipsă de curaj, teamă, înfricoșare. ◊ Loc. adj.Fără frică = neînfricat; curajos. ◊ Loc. adv. Cu frică = cu teamă, temându-se. Fără (nicio) frică = cu curaj. Nici de frică = nicidecum, deloc. ◊Expr. A băga (cuiva) frica în oase = a înfricoșa (pe cineva). A duce frica cuiva (sau a ceva) = a) a-i fi teamă de cineva sau de ceva; b) a-i fi teamă să nu i se întâmple cuiva ceva rău. A fi cu frica în spate (sau în sân) = a fi într-o continuă stare de neliniște, de teamă. A ști de frica cuiva = a asculta pe cineva, fiindu-i frică de el.Cf. gr. phrikē.
(sursa: DEX ’09 2009)

Așadar, bătaia îl determină pe copil să fie lipsit de curaj, nu respectuos – acum serios, tu ca adult, 70-80 kg, 1.70 m și fără condiție fizică, cum ai arăta în fața unui luptător de wrestling, supărat foc pe tine? Să zicem că nu chiar …confortabil. Frica blochează, îngheață. Așadar, dacă cel mic te aude, tu crezi că te ascultă, dar …întreabă-te: ce învață el acum de la mine? 

Ție îți place să se urle la tine? Ți-ar plăcea ca adult să primești o palmă de la șeful tău, poate chiar la fund (și nu, nu ar fi hărțuire sexuală) – și ar fi îndreptățit, pentru că e de la egal la egal – sunteți adulți amândoi, atunci când nu știe cum să-ți comunice faptul că nu îi place cum ți-ai îndeplinit sarcina sau că poate nu ți-ai îndeplinit-o deloc pentru că …ai și tu alte motive? Oare nu ți-ar plăcea să fii întrebat: cum ești? ce se petrece în viața ta perioada aceasta? Așa cum o pastilă nu răspunde la întrebări, nici palma nu dă explicații sau răspunsuri…

Mergând mai departe, apar frustrările. Așa-i când ești neputincios. Gândește-te la o situație la locul de muncă în care nu ai reușit să faci ceva, cum te-ai simțit? O zi, două, o lună, un an? Ai fost relaxat și te-ai bucurat? Ai celebrat?

În comportamentele neadecvate, fie ale copiilor, fie ale adulților, m-am focusat pe cauză și mai puțin, mult mai puțin pe efect. Efectul este ce se vede, e la îndemână, e palpabil, însă cauza … cauza uneori nu se află în câmpul conștiinței nici măcar a persoanei în gândurile căreia s-a cuibărit. 

Cauza și efectul se afla în interdependență, dar sancționând efectul, cauza nu se va ameliora. Din contră, se poate amplifica.

Desigur, nu mă gândesc că un părinte și-ar bate copilul din plăcere, dar acest gând nu mă poate împiedica să nu menționez realitatea în care trăim: fetițe violate de proprii tați și bebeluși aruncați la gunoi de propriile mame – da, sunt extreme, dar ele există.

Nu neg nici faptul că în spatele palmelor există o intenție pozitivă, exprimată prin plesnire, în loc de vorbire. Iată că au totuși ceva în comun…  Dar ...cum ajunge ea, intenția pozitivă a părintelui la copil? Ok, ea există. Dar ce i se spune și ce i se transmite copilului de fapt? Mă-ndoiesc că intenția pozitivă. Ah, da. La vârsta adultă, posibil să încerce să caute motivele din spatele palmelor (refocalizare pozitivă), dar …de ce? De ce să nu se bucure de mângâierea părintească, de palme ca instrument de …dragoste (=mângâieri), nu de „disciplină” frică.

La copil apare frica, dar oare la părinte nu apare ...vinovăția? Aceastră trăire …care ne încremenește? E drept, ia mai mult timp să te aduni, să lași grijile, oboseala și altele adunate de peste zi, de peste noapte, de peste …viață și să reacționezi în mod asertiv. Până la urmă, părinte ești 24 din 24, educator, bonă, psiholog ești doar o perioadă limitată, foarte limitată – da, e mult mai ușor pentru tine în calitate de profesionist, ești pregătit.. Dar, cum spunea cânta și Stromae: „toți știm cum se fac bebelușii, dar cine știe cum se fac tații?”. Ei bun, nu există o rețetă. Dar, ca orice preparat, totul se-nvață, se-ncearcă, se …face. Uneori, părintele o face cot la cot cu copilul.

Interesant de făcut o cercetare: adulți care au fost bătuți și care nu au fost bătuți – au ajuns undeva sau n-au ajuns nicăieri – desigur, sunt atâția factori de protecție și de risc pe parcursul vieții încât nu putem pune reușita sau eșecul pe seama bătăii.

P.S Am întâlnit oameni care nu știu să facă diferența între o discuție și o ceartă, pentru că n-au fost învățați să comunice, iar atunci când este nevoie să confrunte, revin în poziția de copil, neputincios – deși, intenția interlocutorului este departe de infantiliza. Acest articol nu e o mustrare, nu e o „urecheală” la adresa părinților, e doar realitatea zugrăvită-n cuvinte și servită online, pentru mai multă conștientizare, asumare și, de ce nu, schimbare.

Și în loc de încheiere, trei recomandări – articole scrise de un om pe care-l admir și stimez, cu toată blândețea, fără frică, évidemment:

„Disciplinarea” cu bataia – partea I

„Disciplinarea” cu bataia – partea a II-a

„Disciplinarea” cu bataia – partea a III-a

Lectură ruptă din … pace, vă doresc!

În fundul gol, pe hol. Ups?!

O școală, mai mulți copii și câțiva adulți.

O toaletă, un copil și câțiva colegi. Niciun adult.

Un copil care iese în fundul gol pe hol.  Țipete, copii isterizați amuzați, adulți confuzi, perplecși.

Părinți intrigați – evident, cum altfel atunci când ți se transmite o bucată scoasă dintr-un context, pe care poți țese tu ce ți-e mai la îndemână? De obicei, e mult mai ușor să judecăm decât să ne oprim puțin și să ne întrebăm oare ce se ascunde în spatele unui comportament? Desigur, acest proces presupune mai mult consum de energie, timp, resurse – cine mai are în secolul vitezei timp de astfel de lucruri superficiale? Pare-se că nu noi oamenii.

Un copil în fundul gol, pe hol. Pe holul școlii. Horror! Etichete? Oh, câte și mai câte – de la educația primită, până la alte valori fundamentale inexistente la un copil de 7 ani – căci astfel se grăbesc adulții să-și explice.

Un pic de compasiune și înțelegere? Atunci ne luăm vălul de pe ochi și nu doar vedem, ci și privim. Iar atunci, vom observa un copil dornic de interacțiune, al cărui singur mod de exprimare (de acord, inadecvat din punct de vedere social), a fost acesta. Ce i-a dat și mai mult curaj? Reacția celor din jur – a înțeles că e amuzant. A primit atenție? Da. Iar uneori tânjim după atenție, oricât de disfuncțional ar fi modul în care o primim. Atenție primim și atunci când suntem pedepsiți sau amenințați, iar uneori (mai mereu) ni se transmit informațiile în mod eronat (cum ar fi bătaie = iubire?).

Există copii care sunt mai sensibili, care au anumite dificultăți, însă adulții se încăpățânează să-i privească la fel ca pe cei neurotipici, omițând cu brio ceea ce acești copii pot face, cerându-le să facă ceea ce fac și ceilalți – cât este de fair?

În același timp, de ce avem tendința de a ne focusa mai multe pe diferențe și pe dificultăți, în loc să ne întoarcem privirea către asemănări și resurse? Astfel am putea crea punți, poduri, în loc de …prăpăstii.

Pe scurt, povestea stă astfel – un copil care merge la baie, nu închide ușa (contează atât de mult motivul pentru care NU o face? mă îndoiesc), vin alți copii și încearcă să-i fie de folos, închizându-i ușa încep să râdă, să țipe, să alerge pe holuri. Ce i se transmite copilului, deși nu i se spune? E ceva amuzant. Acest copil nu are încă instrumentele necesare pentru a confrunta alți copii, a-și impune punctul de vedere sau a identifica ironia – ia totul mot-à-mot. Pentru că este un copil inserat în școală, dar nu încă integrat. Există mai multe șanse ca acest copil să își dorească să fie acceptat de grupul de colegi de clasă, indiferent de prețul pe care-l va plăti.

Așadar, până la urmă care are putea fi o abordare? Primul pas ar putea fi să ne gândim la mecanismul din spatele comportamentului. Ce a vrut copilul să facă transmită prin intermediul acestei reacții? Ce reacție are adultul din noi în această situație? Sau copilul din noi, care se mai întâmplă să fie și el rănit?

Pedeapsă? Dacă da, pentru cine? Pentru copilul care a uitat de o regulă pentru că l-a furat mirajul prieteniei și al amuzamentului? Sau pe copiii care i-au identificat vulnerabilitățile acestui copil și l-au tachinat – ceea ce e normal la această vârstă?

Acceptare, înțelegere? Ne uităm dincolo de aparențe, cu un minim de efort, înțelegând atât copilul dornic de acceptare, cât și pe cei dornici de amuzament? În loc să taxăm o intenție oarecum inocentă și bună, le-am putea da variante de cum-ați-putea-să-vă-jucați-împreună? Să ameliorăm, să îmbunătățim, în loc să tăiem aripi și rădăcinile copiilor care-s încă fragede?

Copiii sunt diferiți, reacțiile sunt diferite, ritmul este diferit, situațiile sunt diferite – de ce-ar exista un răspuns universal valabil? O rețetă?

Repetăm atât de des că „omul din greșeli învață”, astfel încât a devenit o simplă afirmație, a cărei esență este interiorizată, dar la nivel conștient pare că nici nu atinge ceva în noi – facem totală abstracție de ea în situații delicate, în care am putea doar să respirăm adânc, să ne întrebăm oare ce vrea să ne transmită?

Culmea, este că un adult ia ca atare un comportament inadecvat al unui copil, dar nu își pune niciun semn de întrebare atunci când el, adultul, îi spune copilului cu seninătate… mai contează ce? Cu toții greșim, important e să vedem asta, să acceptăm și să îngrijim rănile pe care le facem, de cele mai multe ori, fără să vrem, căci suntem oameni și fiecare dintre noi are zile mai puțin bune sau intervin diverși factori, fie interni, fie externi.

Omul cât trăiește învață, remember?

 P.S. Pentru ca nu încă să se transforme în deja este nevoie de adulți și copii răbdători, înțelegători și …de timp.

poop-babyface

Ah, timpul …

Explorarea corpului

Explorarea corpului: curiozitate…

…și vinovăție plăcere.

Deși nu obișnui să privim copiii ca fiind ființe care manifestă sexualitate, dezvoltarea sexualității reprezintă o etapă la fel de obișnuită ca cea a învățării limbajului sau a jocului.

Băieții își descoperă penisul accidental, în jurul vârstei de 6-7 luni și devin curioși, la fel cum sunt și cu celelalte părți ale corpului – urechile, degetele de la mâini și picioare. Pe când fetele, își descoperă organele genitale pe la 10-11 luni.

Acest obicei își poate avea rădăcinile în plăcere, însă poate lua amploare în situații de plictiseală, oboseală sau stres.

Majoritatea copiilor se joacă cu organele genitale – între 2 și 6 ani.

De ce sunt deranjați părinții? Pentru că este privită prin ochii lor, cu semnificațiile de rigoare atribuite actului în sine. Dar cum privește copilul această acțiune? În acele momente are loc descoperirea păriților corpului și a plăcerii rezultate din atingerea lor. Atât, nimic mai mult.

Pentru copil, să-și atingă acele părți tabu (de fapt, este corpul său, nimic tabu) înseamnă nici mai mult, nici mai puțin decât plăcere. Nu este nimic greșit sau murdar.

  1. Masturbarea este normală – dorința de a-și folosi părțile corpului pentru a obține plăcere reprezintă o etapă normală a dezvoltării sexualității.
  2. Masturbarea poate fi anormală – când activitatea devine intensă și frecventă,  apoi afectează funcționalitatea copilului, iar când această modalitate devine singura posibilă pentru a-și oferi plăcere atunci pot fi ridicate semne de întrebare.
  3. Stima de sine și masturbarea – copii care se simt bine cu ei înșiși în diferite contexte (școală, priteni, acasă, activități) sunt mai puțin înclinați să se retragă în autostimulare.

Ce ar putea face părinții? Discuție (însă nu confruntare) despre act în sine, dar mai degrabă focus pe nevoile copilului și înțelegerea cauzei (ce nevoie se ascunde de fapt în spatele comportamentului), mai degrabă decât pe locul în care erau mâinile. Copiii plictisiți își întorc atenția către corpul lor pentru stimulare – este necesar ca mintea și corpul celui mic să aibă activitate.

Unii copii folosesc masturbarea ca metodă de eliberare a tensiunii, moment în care este potrivit să i se ofere alternative pentru a-și stăpâni anxietatea – ce resurse valoroase poate folosi, părintele poate începe de la a-i distrage atenția prin activități simpli și poate deveni cât mai creativ posibil

Anxietatea, frica, gelozia și alte emoții primare pot declanșa nevoia de autostimulare, fără a fi capabil să identifice încă de la început triggerul sau factorul stresor.

Este important de reținut că cei mici nu asociază această activitate cu sexualitatea sau relațiile adulte, ci mai degrabă cu o simplă formă de self-comfort.

Desigur, există situații în care această activitate poate deveni îngrijorătoare pentru părinte:

*devine compulsivă și interferează cu alte activită’ți normale ale copilului și acesta nu poate fi distras cu ușurință de la masturbare

*dacă cel mic se stimulează cu un alt copil

*activitatea devine intruzivă sau dureroasă

Copilul nu are înțelegerea implicațiilor sociale a masturbării în public, deoarece nu face asocierea cu comportamentul intim al adulților. Pentru ei poate să fie la fel cu momentele în care se joacă cu urechile, își bagă părul în gură sau degetele în nas (un alt comportament respins din punct de vedere social). Este necesar să nu acordați importanță acestui comportament, deoarece copiilor le place atenția, indiferent că este negativă sau pozitivă, iar insistențele părinților asupra unui anumit aspect s-ar putea să sfârșească prin a le întări comportamentul și de a le mări dorința de a obține și mai mult.

Pedeapsa în astfel de situații s-ar putea să aibă un impact important asupra stimei de sine sau confortului din viața sexuală adultă.

În concluzie, copiii pot învăța că este normal să-și exploreze corpul și să vadă cum funcționează, iar secretul abordării acestui subiect stă în atitudinea părinților și a perspectivei lor dobândite, la rândul lor, asupra masturbării.

Video aici

1 copil putere.

Te-ai gândit vreodată ce au un Mercedes și o căruță în comun? Da, te-nțeleg dacă te uiți încurcat la-ntrebarea de mai devreme. Recunosc, și eu am zâmbit când am făcut legătura între cele două, într-o după-amiază însorită, în urma unei discuții cam … înnorate. Nu-mi fulgera prin gânduri, ce-i drept, dar începuse să se întețească furtuna. Cam așa mi se întâmplă de fiecare dată când vine vorba despre copii. Da, e cam ciudat – Mercedes, căruță, copii. Posibil să fie pe atât de simplu de înțeles.

Categoric prima asemănare evidentă ar fi roțile – 4 la număr. Apoi, faptul că ambele sunt folosite ca mijloc de transport. În plus, o prietenă mi-a răspuns la această întrebare că ambele oferă confort cumva, desigur, în funcție de posibilități.

Sigur, deși plecăm de la o bază comună, diferențele sunt majore. Să considerăm că mijlocul de transport mai modest – căruța, este similară bazei piramidei de nevoi a lui Maslow. Unui om simplu de la țară nu-i trebuie Mercedes pentru a transporta fânul, la fel de bine cum cel cu Mercedes nu va dori ca mașina lui să meargă pe arătură, ci se va adapta, în funcție de nevoi – raportul cost-beneficiu este util și necesar în orice situație: personal, profesional, social.

Gândește-te, pur și simplu, la structura unei căruțe – câteva bucăți de lemn, nu foarte multe, niște cuie, puțin metal și un cal, poate doi cai… putere. Timpul pentru producție? Redus. Nici nu este nevoie de mai mult, până la urmă, își face bine treaba. Este îndeajuns pentru raportul cost-beneficiu, menționat mai sus.

Apoi, trece în revistă componentele unei mașini. Proiecte. Aprobări. Timpul de fabricație. Oamenii implicați în producție. Teste de siguranță. De anduranță. Relația permanentă cu reprezentanța. Posibilitatea de a te deplasa indiferent de condițiile meteo, desigur, cu adaptările de rigoare în funcție de carosabil. Viteza de deplasare. Posibilitatea de a regla temperatura – vara și iarna. Costurile pe care le investești în propria mașină. Întreținerea ei – reparații, îmbunătățiri, spălat interior, exterior. Muzica din interior. Responsabilitatea pe care o ai pentru că te deplasezi pe drumuri publice. ITP, asigurare obligatorie, simț civic. Documente. Cel puțin 2 tone și vreo 180 de cai …de stăpânit. Drumuri publice. Pregătiri pentru obținerea permisului de conducere. Adică, responsabilitate, responsabilitate, responsabilitate.

În acest articol nu este vorba nici despre căruțe, nici despre mașini de lux. Este vorba, pur și simplu, despre copii. Despre nevoile lor. Despre dificultățile și resursele lor. Despre cum putem noi, în calitate de adulți, să ne aplecăm asupra nevoilor lor. Sau să ne-nălțăm. Depinde cât de mari ne credem în lumea lor mică, dar profundă.

Pentru început: răbdare, calm, contact cu propriile emoții și recunoaștere. Recunoașterea celui mic. Orice clădire rezistentă pornește de la o bază solidă. Nu știu vreun castel construit pe o fundație de paie. Ai nevoie de oameni implicați – familia, cadre didactice, prieteni – și pentru că ei nu sunt niște mașini, fiare, este necesar de realizat faptul că au și ei frici, întâmpină dificultăți, iar uneori, da, habar n-au cum să gestioneze anumite situații sau tocmai, cu cele mai bune intenții, greșesc. Nu despre copii este vorba aici, ci despre adulți. 

Copilul care nu întâmpină nicio dificultate pare să-i dea impresia adultului că orice copil este astfel sau, mai mult, ar trebuie să fie așa. Dar ne dăm seama că avem nevoie de instrucțiuni, care desigur nu există, tocmai atunci când ne confruntăm copii pentru care emoțiile reprezintă bariera în dezvoltarea lor (când, culmea, noi știm că în mod normal?!, tocmai acestea ar trebui să ne ajute în dezvoltare). În această situație, paradoxal, în loc să avem de două ori mai multe ori răbdare, să ne străduim de două ori mai mult pentru a-i fi alături copilului, ne purtăm chiar mai distant decât cu un copil care n-ar avea nevoie de noi. Se inversează raportul – cu cât are nevoie mai multă de noi, cu atât mai mult ne distanțăm, iar cu cât nevoia de noi este mai mică, cu atât devenim mai disponibili. Vestea bună este că facem aceste lucruri pentru a ne menaja și a ne conserva energia. Nimic greșit. Cum ar putea fi, de fapt, ceva greșit în a ne cunoaște limitele? Absolut nimic. Vestea mai puțin bună este că nu le recunoaștem, nici în fața noastră, nici altora. Ceea ce ne-ar ajuta să admitem faptul că mai avem ceva de învățat sau ceva de schimbat, ceea ce presupune, opus credințelor noastre, tocmai lucrul cu sine Sinele. Desigur, pare dificil mai ales atunci când noi suntem convinși că nu noi avem ceva de lucrat, ci copilul, familia. Este cumva mai ușor, mai simplu de privit astfel. Educatorul este în contact cu cel mic câteva ore bune pe zi, iar mai mult decât a preda cunoștințe pentru dezvoltarea cognitivă, transmite și atitudini – prin orice gest. Pregătit aproape mereu pentru a împărtăși cunoștințele, dar nu întotdeauna de a gestiona emoțiile. Cât de dificil? Uneori înmulțit cu 15-16, alteori cu vreo 20-25… de copii. Fiecare zi, vine la pachet cu lecția de predare, dar surpriză, uneori avem și alte lecții cărora, în calitate de adulți, ar fi eficient să le facem față. Sau să fim deschiși să învățăm din ele, să spunem nu știu, am greșit, am obosit, îmi pare rău. Copiii au capacitatea de a înțelege și de a veni în ajutorul adultului. Cunosc o fetiță de 4 ani care, într-un moment de cumpănă al mamei, i-a spus: “Stai mami, liniștită, mă ai pe mine alături, nu mai plânge!”. Când am greșit față de un copil, nu am ezitat să-i explic ceea ce m-a determinat să acționez în acel mod și l-am asigurat că învăț de la fiecare copil alături de care lucrez și nu mi-a fost mare mirarea, căci știu ce capacitate au copiii de a înțelege atunci când le explici. Mai mult, îi asiguri că în această lume strâmbă ei nu trebuie să se chinuie să fie perfecți, făr-de greșeală, ci că e omenește spă greșești – important este cum îi îndrumi să gestioneze situațiile în care greșesc.

Tensiunea răsfrântă asupra copiilor nu îi propulsează. Uneori atârnă greu pe gândurile lor, iar dacă nu îi trage înapoi, îi ține cu siguranță pe loc. Cui îi place să lucreze sub presiune? Desigur, așa cum cauciucurile au nevoie de o anumită presiune pentru a nu merge pe jantă sau a nu exploda, așa este necesar și pentru copii. Dar acea “presiune” este motivația intrinsecă, încurajarea, întărirea pozitivă, comunicarea asertivă, feedback-ul apreciativ și …zâmbetul. Nu înseamnă că atunci când greșește este necesar să-l feliciți, dar dacă îi spui ce a greșit fără a-i explica cel puțin o alternativă pentru a face diferit data viitoare, atunci și tu ca adult greșești. Sunteți egali, așadar nu ai decât să-ți asumi sau … să schimbi ceva în abordarea ta.

Atunci când un copil nu reușește ceea ce ți-ai propus, ai răbdare. Arată-i pas cu pas. Cu plăcere, fără frustrare. Îți amintești cum ai ajuns în fața acestor copii în calitate de cadru didactic? Cu siguranță nu de pe o zi pe alta, ci printr-un proces complex, ani, studii, dificultăți. Așa cum un copil ajunge adult. Poate că sunt copii care se-mbracă singuri încă de la vârste fragede, pe când alții nu reușesc nici măcar pe la 7 ani. Hai să nu căutăm vinovați, ci hai să găsim soluții! Iată un exemplu (nu are legătură neapărat cu școala) Copilul nu se-mbracă singur, deloc? Doar n-o să-i ceri, de azi pe mâine, să se-mbrace singur complet. Vei construi totul ca un joc, începând cu nivelul 1: chiloțeii – pe care azi și-i va pune singur. Mâine, nivelul 2: o șosetă. Poimâine, nivelul 3: pantalonii. Și tot așa până la nivelul final când va face singur întregul proces. După o perioadă, veți fi uitat amândoi de acest proces. Va deveni ceva natural, atât pentru tine, cât și pentru el.

Cu siguranță nu este un proces ușor, pentru că și adultul care intracționează cu cei mici a fost cândva copil, iar uneori nici pe noi nu ne-nvață nimeni cum să comunicăm eficient, cum să ne recunoaștem limitele, cum să spunem am obosit sau am nevoie, ori mi-e teamă, alteori nici măcar cum să spunem … te iubesc.  E uman să nu știm tot, să facem greșeli. Greșeala-i omenească, nu? Dacă răspunsul e nu, atunci categoric acest articol este despre Mercedes, niște roboți realizați în serie, acolo unde faci o investiție inițială, a cărei valoare îți asumi din start că va scădea, pe când într-un copil dacă investești cât mai mult, nu neapărat material, se întâmplă invers proporțional decât s-ar întâmpla cu orice lucru material. Pentru că vorbim despre copii, despre emoții, despre suflet (ce-o fi el), despre gânduri, despre comportament. Despre ființe. Iar acolo regula de bază e dragostea.