Ce îi spunem copilului atunci când hotărâm că avem nevoie de un specialist? Adevărul.
În primul rând – unde vom merge?
Îi vom spune despre persoană, locație și activități (jocuri). Apoi, îi explicăm că prima întâlnire va fi pentru a cunoaște Persoana X (psihologul), locația, a vedea dacă îi place și se simte bine acolo. Astfel, copilul va avea predictibilitate și controlabilitate – în comparație cu “mergem la psiholog mâine, să îți facă o evaluare.”. Copilul are nevoie de timp. Foarte important, de spus copilului că după ce cunoaște locația și persoana, are un timp maxim de x minute, dar că este liber să părăsească sala oricând dorește înainte de finalul întâlnirii. Pot sta și părinții dacă cel mic se simte astfel în siguranță. Sau pot sta în sala de așteptare, unde au o bibliotecă cu muuulte cărți, apă, ceai și cafea. Scopul acestei întâlniri este de a ne cunoaște. Nimic mai mult. Orice va fi în plus (activități, chestionare, teste) este un bonus, dar nu un obiectiv în sine. Relaxare – este un alt concept cheie pentru procesul care poate începe cu ocazia acestei întâlniri. Mai ales că atunci când o familie ajunge la psiholog, există deja tensiuni și nu neapărat și supape prin care să se mai elibereze.
În al doilea rând – cine e psihologul și ce face el?
Trăim într-o societate în care încă a merge la psiholog poate însemna că ești nebun. Nu este de râs, în 2015 am cunoscut o fetiță căreia era teamă să vină la prima întâlnire cu mine, pentru că avea în clasă un coleg care mergea la psihologul școlii și de care râdeau ceilalți colegi spunând că e nebun. Iar aceste convingeri se perpetuează din generație în generație, doar cu implicarea adulților. Așadar, este necesar să ne aplecăm cu grijă asupra acestui subiect. Ce este psihologul, pe limba copiilor? O persoană care dă glas emoțiilor, care pune dificultățile în scene de joc, știe povești și jocuri. Poate fi de ajutor analogia cu alți profesioniști. Așa cum învătățoarea îl ajută pe cel mic să dobândească cunoștințe, la fel și psihologul. Doar că unul la nivel cognitiv, celălalt mai degrabă la nivel emoțional. Așa cum antenorul de x sport îl ajută pe copil să fie mai bun la antrenamente sau competiții.
În al treilea rând – de ce decide părintele să ducă la psiholog copilul?
Copilul nu merge la psiholog pentru că este o problemă, ci pentru că există o dificultate pe care părinții nu știu cum să o gestioneze. Părinții au și ei temă pentru acasă, iar dacă ar merge la terapie sistemică de familie, ar putea oferi un exemplu copilului că fac împreună ceva pentru a contribui la schimbările care sunt necesare în sânul familei.
Foarte important este ca părintele să îi vorbească copilului despre sine – ce îl îngrijorează, cum vede situația, de ce are el (părintele) nevoie de ajutor de la un specialist. De asemenea, ar putea fi util de întărit faptul că părinții, copilul și psihologul sunt o echipă. Vor lucra atât împreună, cât și separat. Psihologul are temă (cel puțin de gândire), înainte și după fiecare întâlnire cu cel mic și familia; părinții vor avea și ei temele lor (activități acasă sau chiar în cabinet, alături de cel mic).
Astfel părintele îi spune și îi transmite copilului că fac această alegere pentru a aduce valoare întregului sistem familial și dacă există aspecte pe care ei nu știu cum să le gestioneze, vor învăța cu această ocazie. Astfel, nu este nimeni defect sau nebun, ci doar învață împreună cum să facă lucrurile să meargă mai bine – eficient și sănătos, nu doar pentru individ, ci și pentru familie. Astfel, fiecare va fi relaxat, iar obiectivele terapeutice se vor atinge atât direct, cât și indirect.
Dacă îi place copilului și se simte bine în locația și prezența psihologului, va putea veni săptămânal, timp de 45′-60′, pentru a face împreună activități prin joc.
Dacă cel mic e prea mic pentru a înțelege toate detaliile – atunci sugestia mea este să i se arate fotografii cu locația și camera de terapie prin joc, să i se spună că vor merge la x (nume), psiholog, unde există o cameră pentru copii (cu muuulte jucării, nisip, cuburi de lemn, masă pentru desen și pictat, mingi, un acvariu cu un pește Beta – pe care cei mici îl pot hrăni).
P.S.: De-ndată ce-ați ajuns în cabinet, preia psihologul acest rol și va gestiona relația cu cel mic, creând astfel alianța terapeutică.
Ah, foarte important! Dacă cel mic spune că nu îi place ceva sau nu se simte bine, discutați deschis cu psihologul. Este necesar să ascultați copilul și nevoile lui – poate fi, pur și simplu, ceva care nu este obișnuit pentru el sau chiar nu îi place și este important de știut și respectat perspectiva sa.
*aceasta este perspectiva mea și abordarea pe care o am în lucrul cu cei mici. Desigur, consider că orice proces ar putea fi mai eficient astfel pentru crearea alianței terapeutice, însă aceasta este alegerea mea în calitate de psiholog.