În fundul gol, pe hol. Ups?!

O școală, mai mulți copii și câțiva adulți.

O toaletă, un copil și câțiva colegi. Niciun adult.

Un copil care iese în fundul gol pe hol.  Țipete, copii isterizați amuzați, adulți confuzi, perplecși.

Părinți intrigați – evident, cum altfel atunci când ți se transmite o bucată scoasă dintr-un context, pe care poți țese tu ce ți-e mai la îndemână? De obicei, e mult mai ușor să judecăm decât să ne oprim puțin și să ne întrebăm oare ce se ascunde în spatele unui comportament? Desigur, acest proces presupune mai mult consum de energie, timp, resurse – cine mai are în secolul vitezei timp de astfel de lucruri superficiale? Pare-se că nu noi oamenii.

Un copil în fundul gol, pe hol. Pe holul școlii. Horror! Etichete? Oh, câte și mai câte – de la educația primită, până la alte valori fundamentale inexistente la un copil de 7 ani – căci astfel se grăbesc adulții să-și explice.

Un pic de compasiune și înțelegere? Atunci ne luăm vălul de pe ochi și nu doar vedem, ci și privim. Iar atunci, vom observa un copil dornic de interacțiune, al cărui singur mod de exprimare (de acord, inadecvat din punct de vedere social), a fost acesta. Ce i-a dat și mai mult curaj? Reacția celor din jur – a înțeles că e amuzant. A primit atenție? Da. Iar uneori tânjim după atenție, oricât de disfuncțional ar fi modul în care o primim. Atenție primim și atunci când suntem pedepsiți sau amenințați, iar uneori (mai mereu) ni se transmit informațiile în mod eronat (cum ar fi bătaie = iubire?).

Există copii care sunt mai sensibili, care au anumite dificultăți, însă adulții se încăpățânează să-i privească la fel ca pe cei neurotipici, omițând cu brio ceea ce acești copii pot face, cerându-le să facă ceea ce fac și ceilalți – cât este de fair?

În același timp, de ce avem tendința de a ne focusa mai multe pe diferențe și pe dificultăți, în loc să ne întoarcem privirea către asemănări și resurse? Astfel am putea crea punți, poduri, în loc de …prăpăstii.

Pe scurt, povestea stă astfel – un copil care merge la baie, nu închide ușa (contează atât de mult motivul pentru care NU o face? mă îndoiesc), vin alți copii și încearcă să-i fie de folos, închizându-i ușa încep să râdă, să țipe, să alerge pe holuri. Ce i se transmite copilului, deși nu i se spune? E ceva amuzant. Acest copil nu are încă instrumentele necesare pentru a confrunta alți copii, a-și impune punctul de vedere sau a identifica ironia – ia totul mot-à-mot. Pentru că este un copil inserat în școală, dar nu încă integrat. Există mai multe șanse ca acest copil să își dorească să fie acceptat de grupul de colegi de clasă, indiferent de prețul pe care-l va plăti.

Așadar, până la urmă care are putea fi o abordare? Primul pas ar putea fi să ne gândim la mecanismul din spatele comportamentului. Ce a vrut copilul să facă transmită prin intermediul acestei reacții? Ce reacție are adultul din noi în această situație? Sau copilul din noi, care se mai întâmplă să fie și el rănit?

Pedeapsă? Dacă da, pentru cine? Pentru copilul care a uitat de o regulă pentru că l-a furat mirajul prieteniei și al amuzamentului? Sau pe copiii care i-au identificat vulnerabilitățile acestui copil și l-au tachinat – ceea ce e normal la această vârstă?

Acceptare, înțelegere? Ne uităm dincolo de aparențe, cu un minim de efort, înțelegând atât copilul dornic de acceptare, cât și pe cei dornici de amuzament? În loc să taxăm o intenție oarecum inocentă și bună, le-am putea da variante de cum-ați-putea-să-vă-jucați-împreună? Să ameliorăm, să îmbunătățim, în loc să tăiem aripi și rădăcinile copiilor care-s încă fragede?

Copiii sunt diferiți, reacțiile sunt diferite, ritmul este diferit, situațiile sunt diferite – de ce-ar exista un răspuns universal valabil? O rețetă?

Repetăm atât de des că „omul din greșeli învață”, astfel încât a devenit o simplă afirmație, a cărei esență este interiorizată, dar la nivel conștient pare că nici nu atinge ceva în noi – facem totală abstracție de ea în situații delicate, în care am putea doar să respirăm adânc, să ne întrebăm oare ce vrea să ne transmită?

Culmea, este că un adult ia ca atare un comportament inadecvat al unui copil, dar nu își pune niciun semn de întrebare atunci când el, adultul, îi spune copilului cu seninătate… mai contează ce? Cu toții greșim, important e să vedem asta, să acceptăm și să îngrijim rănile pe care le facem, de cele mai multe ori, fără să vrem, căci suntem oameni și fiecare dintre noi are zile mai puțin bune sau intervin diverși factori, fie interni, fie externi.

Omul cât trăiește învață, remember?

 P.S. Pentru ca nu încă să se transforme în deja este nevoie de adulți și copii răbdători, înțelegători și …de timp.

poop-babyface

Ah, timpul …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.