Mergem la psiholog!
Ce îi spunem copilului atunci când hotărâm că avem nevoie de un specialist? Adevărul.
În primul rând – unde vom merge?
Îi vom spune despre persoană, locație și activități (jocuri). Apoi, îi explicăm că prima întâlnire va fi pentru a cunoaște Persoana X (psihologul), locația, a vedea dacă îi place și se simte bine acolo. Astfel, copilul va avea predictibilitate și controlabilitate – în comparație cu „mergem la psiholog mâine, să îți facă o evaluare.”. Copilul are nevoie de timp. Foarte important, de spus copilului că după ce cunoaște locația și persoana, are un timp maxim de x minute, dar că este liber să părăsească sala oricând dorește înainte de finalul întâlnirii. Pot sta și părinții dacă cel mic se simte astfel în siguranță. Sau pot sta în sala de așteptare, unde au o bibliotecă cu muuulte cărți, apă, ceai și cafea. Scopul acestei întâlniri este de a ne cunoaște. Nimic mai mult. Orice va fi în plus (activități, chestionare, teste) este un bonus, dar nu un obiectiv în sine. Relaxare – este un alt concept cheie pentru procesul care poate începe cu ocazia acestei întâlniri. Mai ales că atunci când o familie ajunge la psiholog, există deja tensiuni și nu neapărat și supape prin care să se mai elibereze.
În al doilea rând – cine e psihologul și ce face el?
Trăim într-o societate în care încă a merge la psiholog poate însemna că ești nebun. Nu este de râs, în 2015 am cunoscut o fetiță căreia era teamă să vină la prima întâlnire cu mine, pentru că avea în clasă un coleg care mergea la psihologul școlii și de care râdeau ceilalți colegi spunând că e nebun. Iar aceste convingeri se perpetuează din generație în generație, doar cu implicarea adulților. Așadar, este necesar să ne aplecăm cu grijă asupra acestui subiect. Ce este psihologul, pe limba copiilor? O persoană care dă glas emoțiilor, care pune dificultățile în scene de joc, știe povești și jocuri. Poate fi de ajutor analogia cu alți profesioniști. Așa cum învătățoarea îl ajută pe cel mic să dobândească cunoștințe, la fel și psihologul. Doar că unul la nivel cognitiv, celălalt mai degrabă la nivel emoțional. Așa cum antenorul de x sport îl ajută pe copil să fie mai bun la antrenamente sau competiții.
Un psiholog bun, aveți?
Cu ceva timp în urmă primesc această întrebare: „Cunoști un psiholog bun?”
Înainte de toate, cum evaluezi subiectiv și obiectiv un psiholog bun? Care e condiția de bază pentru a fi un psiholog bun? În percepția persoanei care m-a întrebat, psiholog bun era cel cu mulți clienți și cel puțin la fel de mulți ani de experiență. Dacă ne orientăm după studii, nu e prea mare surprinderea să aflăm că profesioniștii aflați la început de drum sunt mai eficienți decât cei cu multă experiență. Cumva e logic, nu? Entuziasm, curiozitate, informare, perseverență. Dacă ne gândim că orientarea psihologului nu este de așa mare importanță comparativ cu personalitatea lui, iarăși … ce înseamnă a fi bun? Pe lângă tipare, coduri etice și deontologice, a fi un psiholog bun pentru mine înseamnă a fi, în primul rând, pasionat de ceea ce faci. Apoi, să îți fie drag să lucrezi cu oamenii. Și la fel de importantă este dezvoltarea ta personală și apoi profesională. Ca informațiile și experiențele să se așeze și să capete o formă, este necesar să ai o bază personală solidă. Ca atunci când te confrunți profesional cu o problematică delicată pentru tine, personal desigur, să te poți îngriji ca atare de ea și să poți discrimina între ce-i al tău și ce-i al clientului. Apoi, lucrul înainte de întâlnire cu clientul și după – foarte important.
La mult… prezent!
12 gânduri principale de la anii ce-au trecut către anul care tocmai a venit.
așadar, în loc de urări, un mic review al anilor precedenți și vreo 12 învățături pentru anul 2017. Iată ce-am învățat noi în mare și ce ne-ar plăcea să dăm mai departe, aranjate aleatoriu :
Greșeala nu te omoară, te face mai atent!
Toți greșim, din diverse motive. Față de noi, față de cei dragi, față de cei mai puțin dragi, fără intenție, conștient, din frică, din rușine, din neștiință. Nu contează motivul. Important este cum gestionăm față de noi și, în funcție de context și consecințe, față de ceilalți. Greșeala poate fi mesajul că mai avem de exersat, de gândit, de organizat. Poate fi semnalul care îți atrage atenția despre faptul că direcția în care te îndrepți nu este cea potrivită. După ce greșim important este să investim energia în a face altfel lucrurile data viitoare. Blocați în „am greșit”, nu ne dăm voie să avansăm și să fim mai buni, câtuși de puțin data viitoare. Dacă îți repeți obsesiv „Nu sunt bun de nimic!”, unde rămâne loc și pentru „Hai, încearcă din nou!”?
Schimbarea este inevitabilă, chiar și atunci când fugi de mama focului de ea.
Fie că vorbim despre sine ori despre ceilalți, ori despre context, e clar că la o simplă privire în jur îți dai seama că totul se află nu doar în mișcare, ci și în permanentă schimbare. Reevaluează-ți nevoile cât mai obiectiv și relativ des pentru a evita să menții pactul cu un „tine” de acum 5 ani pe care ți-l imaginai astăzi într-un fel, dar care nu mai are nicio legătură cu cel de atunci. Dă-ți silința să fii cât mai atent la tine și la cei din jurul tău astfel încât să vezi totul așa cum este, nu așa cum ți-ai imaginat la un moment dat.
Voința este ingredientul cel mai aromat al schimbării.
Cu toții avem intenții, dar nu toți le transformăm în acțiuni. Așadar, dacă există o intenție cât mai clară și motivație pentru a o înfăptui, atunci nu mai rămâne decât să investești energie și să faci răbdare. Unele experiențe sau unii oameni au nevoie de un timp diferit, pentru că au un ritm diferit. Dacă ne gândim la flori și la condițiile în care acestea se dezvoltă, este foarte ușor să ne imaginăm că nici oamenii nu-s foarte diferiți: mediu, relații interumane, educație, experiențe, personalitate, preferințe.
Roluri și acceptare.
Pe parcursul timpului întâlnim oameni – unii rămân, alții pleacă. Pentru bucuria întâlnirii este necesar să îți cunoști rolul în fiecare relație și experiență, să fii conștient de ceea ce poți oferi și ce ești capabil să primești, astfel încât la încheierea relației sau experienței să fii împăcat cu sine. Cu celălalt nu vei putea fi niciodată împăcat dacă nu reușești să o faci cu sine. Iar uneori, fără a fi ceva greșit cu vreunul dintre noi, pur și simplu, facem parte din viața oamenilor și ei din viața noastră doar pe o bucată de drum. Iar asta, de cele mai multe ori poate fi chiar …minunat!
Să iubești…
…mai ales ceea ce faci. Împăcat fiind cu ceea ce faci, te poți bucura și de ceea ce ești – este o relație interdependentă și bidirecțională. Să mergi cu drag și plăcere câteva ore pe zi, muuuulți ani din viața ta, la locul de muncă, este o condiție a sănătății nu doar fizice, ci și a celei psihice. Să cauți bucuria și să vezi utilitatea acțiunii făcute de tine, te poate aduce mai aproape și mai repede de sentimentul de împlinire de sine. Deși uneori ar putea părea anevoios acest drum, dacă este parcurs cu plăcere și curiozitate, poate fi o experiență inedită!
Să înveți lucruri noi cu și despre tine.
Astfel îți antrenezi mușchiul abilității. Descoperi lucruri care ți-ar putea plăcea, oameni cu care rezonezi și momente de deconectare de la cotidian. Poți chiar să descoperi lucruri noi despre tine și limitele pe care le ai ori pe care doar credeai că le ai. Îți poate aduce satisfacție și îți îmbunătățește calitatea vieții. Uneori, pierduți în rutină, trăim cu impresia că știm ce ne place și ce nu, poate suntem cumva și resemnați, crezând că nu mai e loc de schimbare. Însă există părți din noi care se schimbă pe parcursul vieții și care au nevoie să fie hrănite în alt mod decât eram obișnuiți până în acel punct al vieții.
A fi blând cu tine te poate propulsa mai departe decât un box pe cinste cu sinele.
De cele mai multe ori, deși ne cunoaștem sau ar trebui să ne cunoaștem cel mai bine noi înșine, suntem foarte duri cu sine. Poate că schimbându-ne perspectiva, ne-ar putea fi de folos pentru a înțelege că este necesar ca tocmai noi să avem răbdare și să fim blânzi cu noi, știind ceea ce trăim și prin ceea ce trecem. Chiar așa, la ce ne folosește o urecheală zdravănă după o căzătură soldată cu o julitură în genunchi?
Oameni potriviți te pot ajuta să fii mai bun decât ești.
Faptul că te înconjori de oamenii potriviți ar putea fi un pas către a dobândi mai multă încredere în tine. Poate că nu neapărat oameni cu aceleași perspective sau valori, ci doar oameni care să te vadă și să te accepte așa cum ești. Să nu-și dorească să te schimbe pentru că nu te încadrezi într-un tipar cunoscut de ei, ci care doar să verifice cu tine dacă te pot ghida atunci când ei consideră că ar putea să o facă. Oameni care să-ți pună oglinda în față pentru a te vedea așa cum ești: cu bune și mai puțin bune. Care nu te smucesc atunci când greșești, ci îți arată cum ai putea face diferit data viitoare.
Să dansezi până te simți.
Există citat pe care îl ador și care îi aparține lui Kazantakis „Dansul ucide Ego-ul și odată ucis, nu mai există niciun obstacol care să te împiedice să-l întâlnești pe Dumnezeu.” Dansul este un exercițiu nu doar cardio, cu schimbări la nivel biochimic, ci și o provocare la nivel mental. Să fii în propriul corp, să te simți și să te regăsești pe note muzicale, poate fi una dintre cele mai profunde terapii pe care le-ai făcut vreodată. Să dansezi singur, cu prietenii, cu un partener. Dar să dansezi!
A pune limite, dar fără a (te) limita.
A spune DA sau NU în funcție de nevoi, de abilități și de context poate fi cel mai eficient exercițiu pentru sănătatea noastră psihică. A ști de unde până unde suntem noi și de unde încep ceilalți poate fi condiția pentru a ne reuni cu sinele sau cu alții. Ori a ne contopi – fără a ne pierde, ci doar pentru a ne regăsi și a ne redefini.
Să îți oferi timp de calitate.
Masaj de relaxare, yoga, un pahar cu vin, un desert, o carte de calitate, o plimbare, un film – timp petrecut cu tine și pentru tine. Singur. În care să știi că ai făcut ceva pentru tine. Că ți-ai oferit timp și ție, așa cum o faci adesea pentru ceilalți. Poate fi benzina care să-ți alimenteze motorul pentru încă 5-600 km din călătoria ta, până la următorul plin. Important este să ai mereu benzină în rezervor, pentru a te bucura de călătorie în pace, bucurie care să nu-ți fie furată de frica unei posibile pene.
Să îți ajuți mintea să privească și prin prisma ochilor.
Mintea poate privi realitatea prin prisma imaginației ori a ochilor. Însă în unele situații, este necesar să găsim un numitor comun și să îndreptăm percepția cât mai obiectiv către trăirea sau experiența prin care trecem. Este important să privim situațiile delicate din viață, prin „ochelarii” experiențelor plăcute, astfel încât să avem tăria necesară pentru a le gestiona și a le întâmpina altfel în viitor pe cele mai puțin plăcute.
Și să vă amintiți în fiecare lună să diluați dacă nu zilnic, măcar săptămânal ceea ce vă propuneți. Nu mai lăsați pe seara Revelionului, zilei de naștere sau a altor sărbători să vă schimbați să vă găsiți țeluri care să vă provoace. Sunt doar niște zile la fel ca toate celelalte, investite altfel doar de mintea noastră. Așa cum facem și cu oamenii, cu un simplu inel de logodnă pe care îl investim cu iluzia eternității, cu totul în viața noastră – lucrurile dobândesc valoarea pe care noi le-o atribuim.
Vă doresc să aveți vă faceți anul acesta așa cum vă este potrivit vouă!
Arhitectura gândurilor
Știi, o dărâmă gândul că …
astfel începe o convorbire telefonică despre un om care pare a fi la capătul puterilor, cel puțin în percepția familiei. Și deși este vorba despre cineva concret, acel cineva ar putea fi oricare dintre noi. Pentru că viața este imprevizibilă și noi nu suntem pregătiți 100%, tot timpul, pentru orice s-ar întâmpla. Referitor la limbaj – sunt niște cuvinte. Însă ce exprimă ele? Dacă ne imaginăm – fizic, ce putere ar trebui să aibă un gând, astfel încât să dărâme un organism atât de complex cum e cel uman? Cât de greu să fie un gând nevăzut, dar mai ales …nespus? Cum se acumulează, de fapt, greutatea?
Când ne dărâmă gândurile?
Atunci când avem o fundație șubredă ori când le lăsăm să se adune …prea mult? În funcție de cauză, se contruiește planul de lucru – obiective, strategii, evaluare. Dacă avem o fundație șubredă, atunci să evaluăm procesul de consolidare – unde mai exact, cum, ce materiale, la ce constructor specializat apelăm. Dacă am adunat prea mult – de căutat supapa sau modalitatea de a le tria și apoi recicla. Ce e util și păstrăm, ce nu e și lăsăm deoparte. Căci adesea, când se adună prea mult și nu mai ies pe gură, dar ies pe piele sau prin corp ori prin aparente boli psihice, se pierd pe acolo și lucruri benefice nouă, dar devin cumva acul din caru’ cu fân. Iar când se adună prea multe și obosești teribil, de unde energie să mai cauți acul? Greu. Și-atunci, poate mai degrabă ar putea fi de folos să triezi fânul și eventual să găsești apoi și acul. Răbdare.
Cum ne ridicăm?
Pas cu pas. E musai! Căci un organism slăbit, dornic să fie ca-nainte, făcând un pas mare sau mai mulți mici și repezi poate fi o altă amenințare, în mod agresiv, asupra unui organism deja vulnerabil. Iar acesta este ultimul lucru de dorit. Orice fundație și orice triere se face cu grijă, răbdare și atenție. Dacă vorbim despre o fundație, oare cum ar arăta un castel în a cărui fundație aruncăm nerăbdători cărămizi, fără a avea grijă de a uni cât mai solid fiecare cărămidă cu celelalte? Fără a măsura și a pune cimentul la îmbinarea lor? Dar atunci când avem nevoie să facem curățenie într-o cameră în care în ultimii 8 ani doar am acumulat? Și în care printre notițe nesemnificative avem și contractul casei sau analize medicale? Este necesar să le luăm pe fiecare în parte, să ne uităm la ele și eventual chiar să reciclăm hârtiile, punându-le într-un sac separat.
Știi, de fapt, ne dărâmă…
Nu ne dărâmă un gând. El poate fi picătura care umple paharul. Ne dărâmă ani la rând în care nu am exprimat, am spus DA celorlalți și NU nouă, nu am pus limite sănătoase între nevoile noastre și ale celorlalți, în care am adunat în noi și frici, și furie, și vinoăvăție, fără să ne dăm voie să ne odihnim, să spunem nu mai pot, nu știu, nu mai vreau… Ne dărâmă atunci când confundăm faptul că am obosit cu credința noastră că nu suntem capabili. Și-n loc să ne odihnim, ne apucăm să turăm motorul, fără să verificăm – oare mai avem benzină suficientă?
Gânduri .. ușoare,
Roxana
Emoții încarnate
Pe unde și cum ne cresc emoțiile?
Știi senzația aceea când ai un colț al unghiei încarnat în degetul mare de la picior? Dar mai ales durerea care rămâne după ce l-ai scos, pentru că el a stat acolo ceva timp, iar din cauza aceasta nu ești sigur că l-ai scos de tot sau …așa cum trebuie? Și rămânând cu acea senzație, te îndoiești dacă mai este sau nu, deși el nu mai este acolo, doar pentru că tu încă simți durerea.
De ce n-ar fi valabil același lucru și pentru emoții? Aduni, aduni, apoi le ții și le lași să te macine pe interior. Apoi, vine o zi în care te doare atât de mult, încât nu mai reziști. Vrei să scoți de acolo, acel „rău necesar”. Este necesar pentru că atunci când îl elimini, rămâne gol. Și ce faci cu acel gol? Scoți colțul unghiei și încă te doare. Ce faci? Pui ulei de cocos pentru a înmuia pielea, cremă de gălbenele sau spirt pentru a înlătura bacteriile. Asta într-un caz fericit, când nu este necesar să ajungi la pedichiură sau la medic pentru o intervenție complexă și te poți descurca pe cont propriu.
Ce poți face pentru îngrijirea emoțiilor?
Și te gândești să mergi la psiholog pentru că emoțiile sunt „încarnate” atât de adânc, iar durerea este localizată pe undeva prin corp – în capul pieptului, presiune în zona tâmplelor, înțepături la nivelul inimii, în funcție de fiecare. Astfel, ai nevoie de un pedichiurist specializat într-ale adâncurilor omului. C-o fi minte, c-o fi suflet, cine știe? Poate că sufletist o fi o denumire corectă? Habar n-am. Revenind – ai o emoție de ceva timp, înfiptă bine-n ființa ta, pe care chiar dacă o dai cu ojă, continuă să te doară, oricâd de cosmetizată ar putea fi. Și decizi să te ocupi de ea. Desigur, după ce o scoți, este necesar să aplici „uleiul de cocos” pentru emoții – fie că îi dau un sens, fie că o reîncadrezi – pentru a oferi confort și a micșora durerea. Apoi, încă mergi șontâc, de frica durerii și din amintirea disconfortului, până simți că da, nu mai există durere.
Vezi cât de interesant? Deși nu mai există ceea ce ne provoacă durere, continuă să ne doară până acea parte își reia forma inițială. Uneori, colțurile emoțiilor pot fi asemănătoare cu cele ale unghiilor. Creează disconfort, durere, însă îngrijite în mod adecvat pot reda mobilitatea. Și până la urmă, cât este de liniștitor faptul că te poți plimba, poți fi independent, fără să te jeneze…vreun colț, fie de unghie, fie de emoție?
P.S. Da, și emoțiile se pot încarna, altfel decât o unghie, ce-i drept; iar ceea face ca îngrijirea să fie atât de delicată este faptul că habar n-avem pe unde le cresc colțurile. Însă vestea bună este faptul că poți afla și te poți îngriji de asta. Cu o singură condiție: să îți dorești să te plimbi pe potecile vieții cât mai relaxat.
Scrisoare către inocență
Dragă adult (cândva copil și tu),
Numele meu este Alexandru, dar ar putea fi oricare altul, iar eu aș putea fi oricine: nepotul tău, prietenul tău, prietenul copilului tău sau chiar … copilul tău.
Aș vrea să-ți descriu puțin din lumea mea, mult diferită de a ta, dar cu puncte comune și punți prin care tu ai putea să ajungi mai aproape de mine, în timp ce eu descopăr cine sunt.
Pentru că eu nu pot vorbi (încă!), nu înseamnă că nu știu, nu înțeleg sau nu simt nimic, din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ba chiar știu să mă bucur, sunt curios, am nevoi, frustrări, dorințe, frici și la fel ca tine: zile mai bune și zile mai puțin bune (sunt plictisit, supărat sau obosit).
Agățat între a fi și a nu fi, îmi conturez ființa pe zi ce trece prin intermediul iubirii, răbdării și a susținerii din partea adulților din jurul meu care au rol de mentor.
De cele mai multe ori poate nu vei înțelege de ce țip, alerg sau plâng. Însă, mai mult decât să te întrebi de ce fac acest lucru, te rog, să te întrebi ce este în spatele acelui comportament. Uneori țip pentru că sunt abia la început de drum în exprimarea verbală, iar discuțiile sunt o adevărată provocare pentru mine. Alteori cânt pentru că am descoperit verbalizarea, iar acesta este modul pe care îl stăpânesc cel mai bine. Sunt zile în care alerg, iar tu te sperii. Dar alerg fie pentru că îmi doresc să ajung primul undeva (sala de clasă, toaletă, sala de sport), fie pentru că mi-este foarte foame (sala de mese). De fiecare dată când ți se pare că nu înțelegi, oprește-te puțin din rutina lucrurilor cu care ești obișnuit și privește-mă cu atenție: Oare ce m-a determinat să reacționez astfel?
Ador să fiu apreciat și încurajat (cui nu-i place?), pentru că sunt activități pe care le fac cu mare plăcere, ba chiar cu răbdare și talent: desenez în contur, dansez (coregrafie), fac puzzle, cânt, știu să număr până la 100, recunosc formele geometrice, înțeleg puțin și limba engleză, știu să scriu, să citesc (litere de tipar), cunosc culorile și, mai mult de atât, îmi place foarte mult să explorez (da, sunt copil și mă bucur). Dacă sunt în ore și cânt foarte tare, o fac pentru că descopăr diverse tonalități și îmi place. Dacă arunc obiecte, o fac pentru că îmi place să descopăr zgomote sau imagini. Sunt o persoană foarte vizuală, iar ajutorul cel mai mare mi-l oferi atunci când îmi arăți ce am de făcut, imediat după ce îmi ceri să fac o sarcină. Încă mă aflu în procesul de autocunoaștere și nu inițiez discuții în mod spontan cu alte persoane, dar răbdarea ta și faptul că tu îmi vorbești mă motivează și îmi oferă variante de care eu mai târziu mă pot folosi pentru a comunica.
Este posibil ca eu, uneori, să nu mă implic într-o activitate, doar pentru că nu sunt sigur ce am de făcut. Poate să treacă o zi, două, trei sau o săptămână. Nu-ți face griji! De cele mai multe ori, urmăresc cu atenție de pe perne, iar când mă simt pregătit, mă alătur grupului și particip activ!
Te rog să ții cont de faptul că am nevoie de predictibilitate – îmi place să știu ce urmează să fac, unde merg și cu cine voi fi. Așadar, structura și rutina mă ajută să fac lucruri minunate și chiar îmi place disciplina (te rog, dragă adult, să faci diferența între fermintate și duritate – cea dintâi s-ar putea să mă ghideze, iar cea de-a doua să mă frustreze).
În final, aș vrea să spun că am un potențial enorm (dacă potențialul meu este de 60%, îți propun să mă ajuți să ating 100% din acest 60%, altfel, s-ar putea să pierdem energie și să nu reușim să facem împreună nici jumătate din ceea ce aș putea realmente), iar faptul că tu m-ai întâlnit (sub o formă sau alta), înseamnă că amândoi vom trăi o experiență aparte, ne vom ajuta reciproc (te voi învăța multe lucruri despre tine – dar mai ales răbdare) și prin prisma mea, sper să înțelegi cât mai mulți copii, care întâmpină dificultăți sau sunt altfel decât majoritatea.
“Nu ați pierdut un copil din cauza autismului. Ați pierdut un copil pentru că acel copil pe care l-ați așteptat, nu a venit niciodată în existență. Avem nevoie de familii care pot să ne dea valoare pentru ceea ce suntem, nu familii ale căror viziuni despre noi să fie încețoșate de fantomele copiilor care nu au trăit niciodată. Jeliți dacă trebuie, dar pentru visele voastre pierdute. Dar nu jeliți după noi. Noi suntem vii. Noi suntem reali. Și suntem aici, așteptându-vă.” (Jim Sinclair, persoană cu autism).
Cu drag și inocență de copil,
Roxana (omul – mai întâi de toate, care l-a purtat pe Alexandru în „pântecul emoțional” timp de 9 luni)
Inspiră și …fii inspirat!
Avem un trup pe care ne sprijinim, mai cu grijă, mai fără, emoții, sentimente, trăiri. Uneori îl luăm ca atare – uităm că și o mașină are nevoie de inspecția tehnică periodică, grăbiți către nimeni și nicăieri, în fuga noastră de prezent către viitor. Ideea aceasta mă duce cu gândul la ˆnu da vrabia din mână, pe cioara de pe gard“. Doar că aici “vrabia” este prezentul, iar “cioara” viitorul.
Oare atunci și acolo nu este construit pas cu pas din acum și aici? Acel întotdeauna pe care-l luăm ca o garanție nu este oare strecurat printre clipele de moment? Când vrei să construiești o casă nu începi cu acoperișul – ce l-ar susține? La fel se-ntâmplă și cu viitorul: se construiește cu fiecare clipă a prezentului și cu implicarea noastră activă, conștientă.
A lua o pauză este adesea asociată cu a înceta să mai facem lucruri sănătoase – de parcă acest lucru ne-ar chinui: un mic răsfăț cu un mare hamburger, o noapte nedormită, o ieșire într-o cafenea cu mult fum și lenevit câteva zile, fără mișcare. “A lua o pauză” pentru mine înseamnă să îți îndrepți atenția către tine, să îți oferi timp și spațiu, să îți răsfeți mintea și trupul cu lucruri de calitate – cărți, ceaiuri, masaj, alimentație sănătoasă și porții potrivite, exerciții de respirație, sport. Cu alte cuvinte, o detoxifiere generală – la nivel fizic și mental.
Atunci când faci ceva pentru tine și nu împotriva ta se activează un mecanism complex – dobândești încredere în propria persoană și dezvolți o anumită loialitate care te invită la consecvență și perseverență. Și apoi, vinovăția are altă formă: în loc să te simți vinovat pentru că nu faci, te vei simți vinovat dacă nu faci, adică …apare motivația intrinsecă și determinarea; astfel ia naștere angajamentul cu alegerea făcută.
Corpul nostru este nu doar sediul alimentelor pe care le trăim, ci și al emoțiilor pe care le consumăm. Așadar, are nevoie de o supapă atât la nivel fizic, cât și mental. Pentru partea fizică, organismul nostru se ocupă în mod automat de eliminarea toxinelor și a alimentelor digerate – imaginează-ți situația în care ai fi constipat timp de 3 luni (ai mai fi exista?), însă la nivel mental este necesar de autodisciplină, de antrenament, de voință – respirația este involuntară, căci dacă ar fi voluntară, câte trupuri minți n-ar uita să o facă? Însă respirația la nivel mental, nu este deloc vitală, însă este impetuos necesară și benefică. Dacă respirăm pentru a elimina reziduurile din plămâni, la fel de bine putem considera o stare de tensiune un reziduu, gata să ne acapareze energia și disponibilitatea pentru ceea ce ne place să facem și avem nevoie de o metodă pentru a o elimina.
Până la urmă cine este 100% din timp alături de tine pentru a-ți cunoaște nevoile și dorințele? Am o veste bună și una rea – voi începe cu cea rea – doar tu, iar cea bună – TU. Așadar, corpul pe care-ți sprijini nu doar scheletul, mușchii și creierul, poartă cu el și emoțiile tale, grijile tale, așa că atunci când faci un peeling, ia și niste mental floss pentru a-ți curăța mintea de cele întâmplate peste zi, peste lună, peste …viață.
Temă: dimineața (3 minute) – exercițiu de respirație – inspiri pe 1,2,3, expiri pe 1,2,3,4,5 (cât mai prelung) și provocare alege-ți un interval de 2 ore într-o zi în care să nu vorbești (poți scrie în schimb dacă dorești să comunici neapărat), interval în care să fii atent la trăirile tale, la modul în care trăiești tăcerea, cât de confortabil te simți și cum confrunți persoanele care te provoacă să vorbești – în acest timp să păstrezi în minte că este un exercițiu de self-respect și de timp oferit de tine …ție.
Cum funcționezi în fața provocărilor?
Limite și resurse.
A-ți asuma riscuri nu înseamnă neapărat a te pune în pericol, ci mai degrabă a te pune în contact cu limitele tale. Ieșirea din zona de confort reprezintă o confruntare și o explorare deopotrivă – iar necunoscutul vine la pachet cu o serie de emoții și reacții.
Dacă organismul uman ar fi o mașină, motorul acesteia ar fi emoția. Reacțiile ar fi combustibilul – creșterea pulsului, transpirația, vigilența “luptă sau fugi”, Iar percepția ar putea fi cheia cu care pornești mașina.
Emoția asociată schimbării este frica, iar pentru o înțelegere cât mai bună a modului său de funcționare este necesar să-i cunoaștem “originea” – amigdala, aceasta este esențială în decodificarea emoțiilor, în special a stimulilor ce pot constitui o amenințare și controlează reacțiile autonome asociate excitației sexuale. Practic, este un circuit rapid între stimuli și nucleul amigdalian, semnalele de la ochi și urechi ajungând la amigdala înainte de a ajunge la neocortex (partea rațională a creierului). Cum funcționează? În hipocamp (responsabil de stocarea amintirilor) se identifică stimulul, pe baza informațiilor deja memorate. Amigdala este paznicul organismului nostru, fiind mereu atentă la ce se întâmplă în mediu, gata să declanșeze reacții pe măsura amenințărilor identificate. Pe scurt, frica este un mecanism inconștient, rapid, de alertare a creierului despre posibilitatea unei amenințări – până aici, totul are un rol eficient în supraviețuirea noastră. Dar de unde până unde ne ajută și când ne împiedică?
Înțelegerea faptului că în spatele comportamentului nostru funcționează mecanisme biologice, ne ajută să fim totodată mai blânzi cu noi înșine și, mai ales, realiști cu modul în care putem interveni asupra unor reacții pe care dorim să le ameliorăm.
A face o schimbare presupune faptul că ai sesizat ceea ce nu funcționează la parametri optimi și vrei să îmbunătățești, apoi realizezi un plan de acțiune pe care-l vei urma pas cu pas, atingând pe rând obiectivele pe care ți le-ai propus. În plan ideal, astfel ar trebui să fie, însă în plan real arată astfel: situație de criză + neputință = ?!. Acesta este momentul în care începe reconfigurarea traseului.
Ca sistem de supraviețuire, dacă vrei să înfrunți frica este necesar să conștientizezi sursa acesteia să cunoști harta teritoriului pe care călătorești, altfel, un drum total necunoscut, plin de gropi, care mai este și întunecat nu face altceva decât să te epuizeze, atunci când te temi fără să știi de ce și consumi energie inutil, pe care ai putea s-o investești în acțiunea pe care dorești să o faci.
Pe lângă acest circuit al fricii, atunci când vrem să facem o schimbare în viața noastră, în afară de ceea ce se întâmplă în creierul nostru – crearea unor rețele neuronale, este nevoie și de o implicare activă caracterizată de consecvență: confruntarea celor din jur – respecți limite și le impui indirect, în același timp.
Prin lărgirea ariei de confort în care ne simțim în siguranță, vom dobândi noi atitudini și vom experimenta noi moduri de a fi, ceea ce va întări încrederea în sine și sentimentul de putință. Având permanent obiectivul clar în minte, stabilind pașii pe care este necesar să îi parcurgem și identificând emoțiile pe care le simțim, vom fi mult mai stăpâni pe reacțiile noastre atunci când ne aflăm într-o situație nouă, care nu are niciun element periculos în sine, însă este percepută astfel strict prin prisma noutății sale. Interesant este faptul că uneori preferințele pentru anumite obiecte, locuri, persoane sau activități nu se formează neapărat prin creșterea sensibilității la cele cunoscute deja, ci mai degrabă prin reducerea sensibilității la cele necunoscute. La ce te duce asta cu gândul legat de alimentația ta?
Pentru că orice schimbare are nevoie de implicarea ta, iată un instrument care să fie chiar primul pas către obiectivul tău:
O listă cu 7 obiective, iar pentru fiecare o frică și cum te simți dacă le atingi. Închide ochii în fața a ceea ce știi deja și deschide-i larg în fața necunoscutului – căci adesea vedem în nou ceea ce știm deja, fără să îi acordăm șansa de a ne arăta ce are de oferit, fără să-l biasăm cu fricile și amintirile noastre.
| Zi | Obiectiv –acțiune nouă | Frică | Cum mă simt dacă… | ||
| …am reușit. cum mă bucur? | …nu am reușit. ce schimb? | ||||
| 1. | Luni | ||||
| 2. | Marți | ||||
| 3. | Miercuri | ||||
| 4. | Joi | ||||
| 5. | Vineri | ||||
| 6. | Sâmbătă | ||||
| 7. | Duminică | ||||
Pentru că metaforele reușesc să atingă părți din noi care aparent sunt de nepătruns, te invit să citești metafora vulturului pentru a-ți îmbogăți perspectiva asupra schimbării – timp, răbdare, decizie și alegere.
În specia vulturilor, vulturul pleșuv trăiește cel mai mult. Cuiburile, foarte mari și solide, le construiește în vârful copacilor, iar femela depune în ele anual – la începutul lunii aprilie – 2 sau 3 ouă. Deoarece sunt pasări familiste (vulturii își aleg partenerul pe viață), cuibul este reconstruit în fiecare an, ambii părinți adăugând mereu crenguțe, frunze și bețigașe pentru a-l întări.
Astfel, pe durata întregii vieți a unei perechi de vulturi (care poate fi de până la 30-35 de ani), un cuib refăcut de la an la an poate ajunge la un diametru de chiar 2 metri și o greutate de până la 450 kg.
Vulturul pleșuv poate atinge vârsta de 70 de ani. Dar pentru a ajunge la acest punct, el trebuie să ia o decizie grea. In jurul a 40 de ani unghiile lui lungi si flexibile nu mai sunt capabile să-i care prada. Ciocul puternic și ascuțit i se încovoaie. Aripile-i grele și îmbătrânite de ani și de grosimea penelor îi înfrânează și-i nădușesc mușchii pieptului, îngreunându-i astfel zborul. De regulă, el poate zbura 300 km fără oprire, cu viteze care ajung și la 180 km/oră, atunci când coboară aproape vertical pentru a înhăța peștii din apă.Și atunci vulturul are 2 opțiuni: să moară sau să treacă printr-un dureros proces de transformare timp de 150 de zile. Procesul îi cere vulturului să zboare în vârf de munte într-un nou cuib. Acolo el își lovește continuu ciocul încovoiat până acesta se rupe. După ce își rupe ciocul, așteaptă să îi crească cel nou, apoi își smulge unghiile. Cand noile unghii apar, începe să-și smulgă penele îmbătrânite. Și apoi, după 5 luni, vulturul își reia falnicul zbor pentru care a fost creat și pentru care trăiește. Încă 30 de ani!
Iubirea: totul începe cu tine.
Iubirea – un sentiment despre care învățăm, încă de la începutul vieții că este despre ceilalți, mai întâi de toate. Parcă-ți mai răsună și acum, nu-i așa? Pe cine iubești mai mult? Pe mami sau pe tati? În viață trebuie să iubești pentru a fi iubit la rândul tău.– asta dacă-ți vine rândul cândva…Și câți oameni care afirmă cu tărie că îi iubesc și se sacrifică pentru ceilalți, în timp ce pe ei înșiși nu dau niciun ban!
Ne umplem cu idei despre cum ar trebui să arate iubirea (repet, pentru celălalt) și cu greu acceptăm că ea se simte și mai ales că ea se află-n noi. Știm cum am vrea să fim iubiți de celălalt, însă habar n-avem cum să ne iubim noi înșine. Să ne acordăm timp, atenție, răbdare și blândețe. Deși, e mai ușor să ne tragem de urechi, să ne dăm palme peste gură atunci când îndrăznim să cerem și să ne punem piedică.
Desigur, învățând încă de mici cum să dăruim, pierdem echilibrul între a cere – a primi – a da – a refuza, fiecare fiind la fel de important pentru homeostazia gândurilor și trăirilor noastre. Atunci când ai, poți oferi. Când îți cunoști nevoile, ești capabil să ceri ceea ce este potrivit pentru tine. Fără a confunda granițele fragile ale nevoilor cu ale dorințelor, păstrând privirea larg deschisă, poți identifica ceea ce îți poate aduce un plus de valoare în viață. Ai întâlnit vreodată pe cineva care dăruia și nu a știut niciodată cum să primească, să ceară sau să refuze? Nu te-ai întrebat din ce izvor nesecat se hrănește ființa lui? Dacă omul ar fi o mașină, iar roțile acesteia ar fi a cere a primi a da și a refuza, iar fiecare ar fi umflată în funcție de capacitatea ei maximă sau ar avea pană, cum s-ar putea deplasa? Nu ar fi confortabil nici pentru șofer și nici indicat pentru mașină și, sincer, nici nu cred că ar putea ajunge prea departe.
Conform DEX (2012) iubirea este definită astfel: faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste față de o persoană; relație de dragoste; amor, iubit. Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau ceva. – V. iubi.
Din perspectiva mea, iubire este atunci când în fiecare dimineață prima persoană pe care o îmbrățișezi și căreia îi zâmbești ești TU. Există persoane care se trezesc morocănoase atunci când sunt singure, însă foarte zâmbitoare atunci când mai există cineva în viața lor. Paradoxal, uneori nu credem că merităm să fim iubiți, dar ne dorim să fim iubiți. Întrebarea este cât de autentic este faptul că ne lăsăm cu adevărat iubiți? Cum recunoaștem iubirea celuilalt, dacă noi înșine nu ne iubim? Chiar așa, cum îi poți oferi cuiva cea mai bună limonadă dint-un pahar mult prea …gol – fără apă, fără lămâi și miere?
Încă din copilărie, imaginea noastră se formează prin prisma celorlalți, apoi reperele pe care ni le oferă societatea despre modul în care ar trebui să arătăm și să fim în prezent conturează cu finețe perspectiva de viitor a ceea ce ar trebui să devenim, uitând cu desăvârșire să fim.
Deși simplu, dar deloc simplist, îți propun un mic exercițiu care prin natura lui te va provoca să fii în contact cu tine: pune mâna dreaptă pe omoplatul stâng, apoi pune mâna stângă pe omoplatul drept și lipește obrazul drept de același umăr. Rămâi acolo pentru câteva minute, în fiecare dimineață, doar după ce te-ai privit în oglindă în ochi (nu-i așa că deși te uiți zilnic în oglindă, mai ales când folosești mascara, nu te privești, nu faci contact vizual cu tine însuți?)
Temă:
| CE MI S-A SPUS DESPRE IUBIRE | CE NU MI S-A SPUS, DAR MI S-A TRANSMIS DESPRE IUBIRE |
| – informații oferite de familie, prieteni (persoane importante) | – observații realizate prin prisma comportamentului celor din jur, alegerilor, acțiunilor |
| CE ȘTIU ASTĂZI DESPRE IUBIRE | CE MI-AR PLĂCEA SĂ ȘTIU |
| – părerea personală prin prisma experiențelor trăite | – modul în care ți-ar plăcea să privești iubirea |
Provocare: privește-te în oglindă, susține-ți privirea și spune Te iubesc. Fii atent la ceea ce simți și cum primești ceea ce chiar tu îți dăruiești – ți-ar putea aduce multe răspunsuri legate la relația ta cu tine și cu iubirea de sine și pentru celălalt.
Cu psihologul la …copil.
Copilul tău are 6 luni, plânge și îi este foame? Dă-i două palme prietenești pe spinare și spune-i: Lasă mami, totul va fi bine. Hrănește-l, te rog, cu niște mici cu muștar și cartofi prăjiți, o bere, nu foarte rece – nu de alta, dar să nu răcească și apoi răsfață-l cu un desert pe măsură – niște papanași.
Ai strâmbat din nas și articolul acesta te-a dezgustat încă de la bun început? E bine!
Acum, privind din altă perspectivă – de ce ți-ai duce copilul la un psiholog care nu are formare (și nici chemare, aș îndrăzni să spun în cazul acesta) pentru lucrul cu copiii? Studiile recente arată că succesul terapiei constă într-un cumul: alianța terapeutică, personalitatea terapeutului …abia mai apoi tehnica, într-adevăr. Însă, aici este vorba despre mult mai mult. Este un limbaj, o formă de comunicare – terapia pentru copii. Este ca și cum tu, ca adult, te-ai duce la cel mai bun psihoterapeut din lume care este japonez, însă nu cunoaște engleză decât la nivel elementar. Ce te faci? Ai profesionistul, ai tehnica …dar, din păcate, nu vă puteți înțelege. Cât de motivat ești să mergi? Și dacă mergi …ce poți face? Un alt exemplu – atunci când mergi la cumpărături, doar nu îi cumperi celui mic haine de la adulți, nu-i așa? La fel cum nici tu nu te îmbraci de la raionul de bebeluși.
Psiholog pentru copii? Nu știu dacă există un profil, dar am câteva sugestii despre acest rol: în primul rând, nu (!) imaginea conteză – la ce bun un psiholog în cămașă, fustă 3/4 și tocuri? Lasă imaginea deoparte, focus pe conduită! În al doilea rând, este necesar să ai habar despre formarea lui – pentru a te asigura că dispune de instrumentele necesare în lucrul cu cel mic – de obicei, tehnici creative. Să fie o persoană naturală, flexibilă. Copiii nu sunt rigizi decât dacă există o problemă – valabil și pentru adulți. Dar ce să facă un copil rigid cu un psiholog … pe măsură? Cine mai topește icebergul, în cazul acesta? Psihologul pentru copii nu ar trebui să aibă nicio reținere în a se mâzgăli, în a avea nisip în păr, plastelină sub unghii și să se întindă pe mochetă, să consulte medical un ursuleț, să stingă lumina furișându-se sub o pătură… Să te uiți la acel psihoterapeut om, mai întâi de toate, și să ți-l poți imagina tăvălindu-se prin nisip cu copilul tău, dar în același timp dacă cel mic îl va scuipa sau zgâria, să ai încrederea că nu-l va zgâlțâi, adică nu va fi dur, ci ferm – îl va lua cu drag deoparte, îi va da variante de reacție și va încerca să înțeleagă ce a vrut să comunice copilul, dar nu a fost capabil să pună în cuvinte.
Desigur, în calitate de psiholog, datorită formării profesionale și analizei personale, a experienței, privesc obiectiv aceste aspecte. Însă, să nu uităm că sunt omul care îi întâlnește pe copii doar o dată pe săptămână, preț de 45 minute (nu zi de zi, aproape clipă de clipă – cum sunt părinții) – ceea ce îmi permite să am o perspectivă mai clară și orientată către nevoile copiilor. Cu alte cuvinte, m-aș numi translator și nimic mai mult (sau mai puțin) – ajutând ambele părți să se înțeleagă și să comunice eficient, indiferent de modul în care o fac.
Așadar, dragi părinți, fiți mai întâi de toate blânzi cu voi înșivă și acceptați faptul că e normal să vă simțiți depășiți de situație, epuizați – dar să rămâneți deschiși la schimbare pentru o altă abordare – cine s-a născut …părinte? Așa cum spune și Stromae în una dintre melodiile lui: toată lumea știe cum să facă bebeluși, dar cine știe cum facem tați? -părinți, aș modifica eu. Până la urmă, psihologul, familia, copilul și alte persoane cu autoritate asupra copilului formează o echipă – cu respect pentru individualitate, desigur.
Exercițiu de imaginație – copilul tău de câțiva ani, pe un scaun la psiholog, timp de 45 minute, discutând. Serios? Te bufnește și râsul, așa-i? Când este ultima dată când l-ai văzut pe copilul tău în această ipostază? L-ai văzut vreodată? Nici nu cred că ți-ai dori cu adevărat.
O altă temere a micuților pe care aș vrea să o pun în discuție – la psiholog nu facem teme. Temele se fac la afterschool. Și o observație personală: psihologul nu dă bomboane. Interesul meu este să dezvolt motivația intrinsecă a copilului, deși știu că este un proces îndelungat, rezultatele vor fi de durată. Iar logopedul, își are rolul său demn, independent de psiholog – dar despre asta într-un alt articol, rol fundamentat de o întreagă știință – este important să delimităm rolurile cât mai clar pentru a înțelege cui și pentru ce ne adresăm.
Desigur, există consecințe atunci când copilul tău merge la psihologul nepotrivit (nu există pădure fără uscături, la fel de bine cum nici nu suntem obligați să ne placă toată lumea) – refuzul de a mai merge la psiholog, apoi se formează o buclă perfidă – îl vei minți (dar știi că minciuna are picioare scurte, chiar și când poartă tocuri!): ”vom merge la o prietenă, la o doamnă cu care să te joci” – nu e chiar fals, cel puțin nu partea de joc. Dar întrebarea care mă frământă este cum se va simți copilul atunci când (suntem de acord că va afla la un moment dat că prietena-doamnă cu care se juca este … psiholog?) află că a fost la psiholog, dar a fost mințit? Ce i se transmite? Că este grav să mergi la psiholog, că este ceva atât de în neregulă cu copilul încât trebuie să îi ascunzi realitatea? Încurajez părinții să spună adevărul, să le spună celor mici cu ce se ocupă psihologul – pe limba celor mici desigur, să le explice de ce ei consideră că cel mic are nevoie să meargă o dată pe săptămână în terapie – focusați pe resurse și pe beneficii, nu pe dificultățile copiilor. Deși cumva justificate temerile părinților, copiii sunt minunați și înțeleg – ca exemplu o să menționez un dialog cu un mini-om, în vârstă de 6 ani:
-“Știi cu ce mă ocup eu?”
– “Nu, de unde să știu? Nu am lucrat niciodată!”
-“Sunt psiholog. Știi ce înseamnă asta?”
-“Hmm (ridică din umeri în semn de habar n-am).”
– “Dar tu ce crezi că face psihologul? (insist)”
– “Păi, repară minți?”
– … (zâmbesc cu drag).
O altă fetită, tot de 6 ani:
-“Sunt psiholog, ai idee ce putem face împreună?”
– “Nu știu.”
-“Atunci când ai nevoie de ajutor, eu sunt alături de tine și putem găsi soluții împreună.”
-“Am mai fost la o doamnă, dar ea nu …, nu era învățată să ajute copii.” – apropo de persoana potrivită la momentul potrivit.
Apropo de perspective, o fetiță de 9 ani mă întreabă când îmi dau seama ce este în neregulă cu un copil, deoarece ea nu știe de ce a adus-o mama ei în terapie, iar eu o întreb de ce crede ea că se află aici:
“- Mama consideră că sunt obraznică.
– Ce înseamnă obraznică?
– Adică eu vreau să fac ce îmi place și îi spun, mai ales pentru că sunt în vacanță, iar mama îmi zice că trebuie să fac altceva – sunt conștientă că am de făcut teme, dar merg câteva luni pe an la școală și atunci e suficient să învăț, în timpul liber vreau să mă relaxez.”
Așadar, spune-i copilului ce te preocupă, motivul pentru care îl aduci la un alt om care TU crezi că îl poate ajuta, înainte ca el să simtă că ceva este în neregulă cu el. Ajută-l să înțeleagă ce temeri ai tu legate de dezvoltarea lui, de comportamentul lui și prezintă-i psihologul ca un aliat ce îi poate ameliora dificultățile prin resursele pe care le are, de asemenea pe care poate să le potențeze. Atunci, cu siguranță fundația construcției pe care o începe copilul tău prin intermediul terapiei este solidă și pregătită pentru un castel, nu o colibă vulnerabilă în fața oricărui vânt mai puternic.
Dacă te mai gândești cum să îi spui copilului tău că îl aduci la psiholog sau la o doamnă-care-nu-știu-ce-face, începe cu acest exercițiu – dă-i celui mic o lăptucă și spune-i “Uite mami, ce ciocolată bună pentru tine!” apoi așteaptă reacția celui mic – spune tot.
Și, în loc de final, un mic secret: dacă cel mic nu vrea să vină în terapie după ce a cunoscut psihologul cu care va lucra – nu-l obliga! Are motivele și preferințele lui, iar terapie cu forța nu se poate – rolul ei este de a elibera tensiunile, nu de a le pune. Așa cum nici dragoste cu sila nu există, nu?
Terapia ar trebui să fie un drept, nu o obligație.