• 0040722247261
  • roxana@asteri.ro

Atenție, ușile se …

Atenție, ușile se …

… închid dinspre lumea materială – lucru cert, și probabil se deschid către o altă lume. Habar n-am.

Există momente în viață când chiar ea, viața, are un deadline. Mai ales atunci când există această afecțiune. Când înveți sau încerci, cel puțin, să trăiești cu afecțiunea care te macină nu doar fizic, ci și mental. Poate că uneori, mai ales mental – și nu mai ai loc prin gânduri de frumos, de răbdare, de calm, pentru că ești aglomerat de de ce eu, cu ce-am greșit. Pentru că lași deoparte “a trăi” și-ncepi a negocia cu “a supraviețui”. Este greu să ai de-a face cu un inamic care se află chiar în interiorul tău (cine ne-a învățat asta vreodată?)- să lupți, nu-i chip să ajungi la pace. Să-l ignori, nu-i bai – dar el își face de cap și fără atenția ta. Ș-atunci, e necesar să te împrietenești ca să vezi ce are de transmis. Ce are de predat. Ce are de plâns – și să vezi tu cum te-nvață să râzi, serios. Te provoacă să vrei să trăiești, uneori cu orice preț. Și să vrei să fii mai bun. Să fii. Apoi, om trăi ș-om vedea.

Rămas bun, Surpriză dragă din Oul Kinder al profesiei mele. Mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat despre mine, despre boală, despre voință și despre dorința de a trăi, despre oameni, despre frici. M-ai învățat, în simplitatea ta, despre viață fără să-ți propui culmea, tocmai prin faptul că tu mi-ai cerut ajutorul oferit oportunitatea de a-ți fi alături pe această ultimă cărare a vieții. Cu siguranță a fost dureros, mai ales din punct de vedere fizic, desigur a fost și grea confruntarea cu noul rol: pacient – cu tot ce presupune acesta – chimioterapie, morfină, medicamente, exerciții de respirație și kinetoterapie, alimentație, drumuri la spital și confruntarea oamenilor care te priveau, încurcați de propria neputință, ușor stângaci. Iartă-i, căci uneori noi suntem oglinda în care ei se reflectă și este tare greu exercițiul lui “dacă mi s-ar întâmpla mie asta”, căci ei habar n-aveau că tu te obișnuisei demult cu noua înfățișare, dar că pe interior știai că ești același, deși contrar aparențelor, poate că erai cu mult mai puternic. Erai chiar mai frumos. Dar oamenii se izbesc de fizic. Iartă-i, pentru că așa cum discutam noi de multe ori, mai în glumă, mai în serios despre creier – așa funcționează el – prima impresie se face automat în primele secunde, fără a putea manipula în mod conștient anumite conținuturi preluate de la analizatori. Iartă-te pentru atunci când te enervai – eu te-am înțeles mereu, căci e al naibii de greu să fii blând cu tine și cei din jur, în timp ce boala e atât de cruntă cu organismul tău. Iartă-ți mintea pentru atunci când încerca să te fenteze, deși tu la rândul tău o păcăleai ba c-un alfabet, ba c-un focus pe respirație. Uneori îți reușea, alteori nu. Dar nu renunțai niciodată. Cred că asta este uneori cea mai mare realizare – să-ncerci și să nu renunți. Cel puțin eu asta am învățat de la tine.

Sper că ai plecat eliberat de orice bagaj care-ți îngreuna călătoria pe aici, printre noi, muritorii, și ai plecat mai departe liber și vesel așa cum te-ai încăpățânat să mai trăiești ultimele luni de viață. Eu am rămas cu un bagaj o comoară a căror bogății vor folosi multor oameni aflați în pragul suferinței sau deja pe partea cealaltă a lui. Oameni care se vor încăpățâna ca tine să mai potolească durerea mai cu un zâmbet, mai cu o discuție, mai cu o glumă, mai cu un exercițiu de respirație. Care nu vor renunța mental decât o dată cu corpul. Atunci când nu vor mai avea pe ce să-și sprijine visurile și dorințele, la propriu.

M-a întrebat cineva cum pot lucra atât de aproape de moarte, cu moartea chiar. Am răspuns natural și spontan (așa cum nu prea-mi pare că mi-s): eu văd viață acolo unde tu vezi moarte.

Nota Bene!

Art. 31. – Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale pentru a putea muri în demnitate. – uneori, doar atât le putem facilita unor Oameni. Poate că asta este, de fapt, tot.

Acest articol este scris în memoria unui dOMn care mi-a oferit încrederea de a-l acompania în ultimele 5 luni de viață, de 2 ori pe săptămână, și al cărui corp a cedat în fața cancerului, însă a cărui voință se va perpetua, pe cuvântul meu de onoare, în fiecare om care-mi va oferi orice oportunitate, oricât de mică, de a-i fi alături pe orice drum are nevoie – cu același drag, cu aceeași pasiune, poate cu mai multă determinare și cu siguranță cu mai multă forță.

Mulțumesc pentru fiecare ou kinder pe care mi l-ai oferit cu drag, ancoră a relației noastre terapeutice, motivație care te-ndemna să ieși la plimbare pân’ la magazin și simbolul copilăriei – am convenit împreună să mai și gâdilăm boala, poate, poate te mai slăbește din dureri, frici și gânduri negre pe care ne doream să le transformăm în curcubeu, nevoia ta de a dărui recunoscător pentru ceea ce primeai – uneori simpla mea  prezență, alteori discuții, chiar și tăcere. Sincer, cred că ți-am oferit mult prea puțin decât am primit eu, poate pentru că-ți doreai ca voința ta să atingă și alți oameni, cine știe…

Mulțumesc.

Mă-nclin, domnule drag. Mă-nclin cu respect și recunoștință. 

Roxana

Lasă un mesaj