Inspirată de practica din cabinetul de psihologie care pentru mine din martie 2018 înseamnă o pereche de căști wireless, un laptop și multe foi (până decid trecerea la reMarkable), vreau să îți împărtășesc astăzi despre un subiect care ne privește pe toți, mai mult sau mai puțin. Dar te privește pe tine dacă vreodată ai avut vreo suferință care să simți că ți-a “scrijelit” în inimă sau în minte. Nu-s cardiolog, dar știu că suferințele pot frânge o inimă. Da, stresul poate slăbi inima, la propriu. Sunt psiholog și știu foarte bine ce impact poate avea stresul asupra corpului nostru și cum afectează anumite sisteme ale organismului.
Așa că astăzi, dă-mi voie să vin către tine și să te invit să privești anumite situații din viața ta cât mai.. palpabil. Da, apelez la VAKOG-ul tău (aka simțurile tale), ca să mă asigur că acest articol e mai mult decât o foaie virtuală pe care eu aștern gândurile, ci e chiar o experiență care ne aduce aproape oricât de departe, fizic, am fi.
Acest articol este despre tine și pentru tine dacă vreodată până acum în viață ai trecut printr-o situație care te-a lăsat fără glas, te-a pus față în față cu neputința ta, te-a lovit atât de tare încât tot ce ai putut să faci a fost să țipi, să plângi, să te strângi de durere, să îți înghiți lacrimile, să îngheți. Este pentru tine chiar dacă nu ai fost vreodată la psiholog sau dacă ai fost. Ori dacă ai de gând să mergi.
Lucrez 1 la 1 cam de prin 2008-2009. Numărul oamenilor cu care am lucrat nu are nicio relevanță, tot ce contează este faptul că oricât de similare ar fi problemele cu care se confruntă oamenii, fiecare caz e unic, fiecare abordare este personalizată în funcție de omul din fața mea. Chiar dacă eu sunt mereu aceeași persoană, nu rămân niciodată în același punct după fiecare proces terapeutic. Iar despre oamenii care apelează la mine, toți au ceva în comun: vin către mine când e prea mult, când nu mai știu, când nu mai pot. Sunt vulnerabili.
Sunt oameni care au trecut prin situații despre care alții s-ar îngrozi doar la gândul că s-ar putea întâmpla așa ceva cuiva. Sunt oameni care au dus pe propriile picioare suferințe despre care alții spun în gând un automat “Doamne ferește!”. Sunt oameni care au trecut într-o clipă prin situații despre care alții se roagă cu sfințenie să nu ajungă vreodată. E ceea ce numesc eu, și cel mai probabil și tu, viață. Viața cu lebedele ei…negre. Sunt oameni prin care a trecut viața atât de brutal încât au impresia că, de fapt a trecut pe lângă ei. Pe toți oamenii ăștia îi unește ceva. O rană. Despre asta vreau să îți împărtășesc astăzi, întocmai pentru că rănile psihologice nu se văd, dar ele supurează la fel ca rănile fizice. Iar dacă nu le vedem, nu înseamnă că ele nu există.
Procesul terapeutic este și ar trebui să fie un spațiu securizant, conținător și blând, în care oamenii să își poată aduce rănile în orice stadiu ar fi. Procesul terapeutic poate fi ambulanță, salon de urgențe, salon de internări sau pur și simplu, un cabinet de consultații. Pentru fiecare stadiu al rănii tale există o abordare potrivită. Dacă rana sângerează nu o să te apuci de întrebat despre istoricul pacientului. Dacă rana a prins coajă nu te apuci să tragi de ea să o faci să treacă mai repede, la fel de bine ca dacă ea s-a cicatrizat, nu te comporți ca și cum ea pune viața pacientului în pericol. Și, cel mai important, rănile pot fi de la cele mai superficiale până la cele mai grave, care pun viața în pericol. Când omul ajunge la mine mă asigur că știu să identific corect rana lui, mereu împreună cu el (cred că ți-am mai spus – dacă eu sunt maestrul în profesia mea, clientul este maestrul în viața lui, iar noi împreună ne îngrijim să stăpânească totul cu măiestrie). Știu că e periculos să văd o rană care tocmai a prins coajă și să mă apuc să trag de ea. De ce? Știu că la fel de bine cum nu mai ții comprese pe o cicatrice vindecată demult, nici nu lași o rană care sângerează să tot sângereze. Nu știu despre tine și rănile tale, dar tu știi mult mai bine despre ele. Știi care rană încă supurează. Știi care rană a prins deja coajă. Și sunt convinsă că îți cunoști cicatricile foarte bine.
În procesul terapeutic poți veni cu orice rană. În orice stadiu. Ceea ce trebuie să știi este faptul că dacă rana ta încă sângerează, este important să primești primul ajutor. Ceea ce înseamnă că e necesar să ne îngrijim împreună pe intervenție aici și acum. Nu poți sta în mijlocul străzii sângerând și să faci o anamneză, să îți facă cineva istoricul medical. La fel de bine cum dacă ai o cicatrice poți vorbi despre ce a fost înainte ca timpul și anumite evenimente să își lase amprenta pe corpul tău, dar nu e necesar să ajungi la urgențe din cauza ei.
Tu ce răni ai? Cum recunoști stadiul în care se află? Te întreb pentru că uneori, proaspăt răniți, ne ia disperarea, furați de intensitatea durerii și iluzia că prezentul e permanent. Dacă tu sângerezi acum, dar nu fizic, ci psihologic, cui îi ceri ajutorul? Cum știi să te îngrijești de rana ta? Dacă porți cicatricile cu tine, cum recunoști că acolo nu mai doare nimic, ci doar ai dovada unui eveniment care a rămas în trecut, dar a cărui amprentă o porți în prezent? Cum știi să recunoști că nu cicatricea te mai doare, ci amintirea momentului în care ea și-a făcut prezența în corpul tău?
Cicatricile și rănile emoționale sunt strâns legate de procesul terapeutic. Uneori aduci cu tine o cicatrice pe care ai îngrijit-o bine și uneori, simpla ei prezență te face să te îndoiești de faptul că ești vindecat. Alteori, vii cu rana a cărei coajă o tot dezlipești și te miri de ce nu se mai vindecă. Rănile psihologice nu se văd, dar se simt. Ele nu sunt contagioase, dar se pot răsfrânge asupra celorlalți. E un citat pe care l-am văzut pe rețelele sociale: “îngrijește-te de rănile tale, astfel încât să te asiguri că nu sângerezi pe oamenii care nu te-au rănit”. Mi se pare atât de ilustrativ și uneori chiar real, în practica mea. Datoria și responsabilitatea mea ca specialist este să îi iau mâna clientului de pe coaja proaspăt formată. Să îl îndrum să își poarte, cu blândețe, cicatricea în prezent și să lase în trecut, cu acceptare, durerea. Să îl asist în situația de criză în care sângele curge șiroaie. Iar uneori rănile psihologice sângerează prin lacrimi. Și să îl asigur că lacrimile indică deopotrivă că există o rană, dar și că există speranța vindecării. Lacrimile curg șiroaie când e prea mult, dar au și puterea de a se ivi pe obraji atunci când e bine – recunoștință, bucurie și iubire. Lacrimile sunt un fel de Yin și Yang al procesului terapeutic, minunăția constă în a le identifica corect ca să știi despre ce îți vorbesc.
Știu că am fost metaforică și habar n-am cum a ajuns la tine răspunsul de la întrebarea mea, dar de un lucru sunt sigură – că ți-am pus o oglindă în față prin care să te poți privi clar și blând. Că ai o idee mai bună despre rănile tale care nu se văd și că le poți recunoaște mai ușor. Că vei ști să ții o compresă bine apăsată pe rana proaspătă sau cel puțin vei înțelege că ai nevoie de ajutor și mai mult, vei putea mângâia cu asumare și drag o cicatrice pe care deși o porți tu acum, ea poate fi o dovadă a modului fascinant în care psihicul uman se vindecă după un eveniment traumatizant. Exact așa cum o face și pielea. Probabil știi despre oameni care au fost arși în proporții mari (90% din corp) și care au reușit să supraviețuiască și să se adapteze. Și ei, și pielea lor. Da, poate te gândești că a durat și că a fost multă suferință. Așa e. Dar depinde din ce perspectivă privești. Ce e important să înțelegi din această idee? Că este un proces. Și nu doar terapeutic. Știi ce se spune: timpul le vindecă pe toate. Este și nu este așa. Uneori, timpul este ajutat de un specialist. Imaginează-ți următorul scenariu. Ești implicat într-un accident minor, îți fracturezi un picior și pleci acasă. Iei analgezice pentru a putea merge și a nu fi iritat de durere. Nu mergi la ortoped și aștepți ca timpul să vindece – durerea, fractura. Ce faci dacă oasele tale nu se mai poziționeză corect anatomic? Este posibil ca asta să te afecteze pe termen lung, mult mai mult, decât dacă ai apela la un profesionist exact când ai nevoie pentru ajutor specializat. Așadar, deși timpul ne ajută, e necesar să îl ajutăm și noi. E valabil atât în afecțiuni fizice, cât și cele psihice.
În loc de încheiere, îți doresc să îți iei câteva momente în care să acorzi atenția cuvenită rănilor și cicatricilor tale. Dacă ai răni care au nevoie de îngrijire, să o faci în semn de respect față de tine însuți; dacă ai cicatrici, să te împrietenești cu ele pentru că mai mult decât dovada suferinței, ele sunt dovada rezilienței umane.
Cu gând blând, r