Visul la control, vă rog!

Ne pare rău, aveți visuri prea multe, coborâți acum din autobuz, amendă!” Cum ar fi? Și cu oamenii care n-au niciun vis (chiar așa, există?!) ce se-ntâmplă? Călătoresc gratuit? Nu le pasă nimănui de ei? Acolo oare oamenii care se preocupă de anularea visurilor, îi ajută să-și contruiască vreun vis? Măcar unul? Ah, iar mă ia visarea pe dinainte. La naiba!

Am întâlnit preponderent în România, cum nu am reușit afară, în altă țară, o tehnică comună a oamenilor care poartă o aură a autorității asupra noastră: smulgerea aripilor sau spulberarea visurilor. Aș întreba “de ce?”, dar nu o fac încă.

Se face asta de parcă asta ar fi o amenințare. De parcă ar costa pe cineva visul meu sau al tău.

Este interesant modul în care se face asta. Prin a-ți auzi glasul, dar fără a-ți asculta cuvintele. Fără a cunoaște vreo fărâmă din cine ești, din ce-ai făcut, din ce-ai putea face. Pentru că se poate, este mai ușor să dărâmi un vis, decât să pui umărul la muncă. Dar dintre cele două, cel mai ușor este să-ți vezi de ale tale, în timp ce omul e preocupat de ale lui. Fiecare cu aparatul genital al figurii materne, într-o română cu iz freudian.

Tesla, Einstein, Shakespeare, Schopenhauer, Mozart, Dali și mulți alții pe care mintea mea nu și-i amintește acum, cum au ajuns astăzi în istorie? Cu siguranță fără niciun vis. Sunt convinsă. Se gândeau cum să treacă ziua mai repede, fără să facă nimic, fără să spere la nimic, fără să fie …nimic. Se gândeau că mai bine nu au niciun vis. Absolut niciunul.

Înțeleg să te-ndoiești de un om adult, analfabet pentru că nu a avut oportunitatea să fie școlarizat vreodată, care stă pe o bordură și face baloane de săpun mănâncă semințe, scuipându-le cu aceeași patimă cu care eu îmi expun visurile, și îți spune că-ntr-o zi vrea să devină neurochirurg. Și mă-ndoiesc că ar fi valabil ca la Newton, să-i cadă vreo pensă în cap, iar el să-nceapă să opereze impecabil acel organ despre care poate n-are habar că există în cutia lui craniană.

Într-un context socio-cultural ca al nostru, ne plângem că oamenii nu fac nimic sau că lucrurile nu-s în top. Gândire-n alb și negru, se poate numi așa, dintr-o perspectivă psihologică. Serios? Păi, am tot învățat că extremele nu-s bune. Între -40 grade celsius și +45, parcă ne este mai bine pe la 28-30? Și atunci, decât să facem și ceva, oricât de puțin în timp ce mai și visăm, oare nu-i mai bine să lăsăm visurile deoparte? Oare? Ori, dacă nu le facem la un nivel foarte înalt, mai bine să nu mai facem nimic? Tot sau nimic, să fie! E ca și cum vrei un castel. Dar, un castel zburător. Care se clatină în aer, căci fundația lui se află pe păpădii sau baloane de săpun. Îți imaginezi?

În timp ce ție, tăietorule de aripi, îți doresc vise plăcute, eu mă-ndrept cu aceeași pasiune către visurile mele – Noapte bună ție, bună dimineața mie!

Cu drag,

un om care nu-i nici Einstein, nici Dali; dar în care trăiește un Badea artist, un psiholog, un om care nu este cel mai bun, dar face ce-i stă-n putință ca lucrurile să fie mai bine, ca oamenii să fie mai bine, ca el să fie mai bine…și în locul meu ar putea fi orice alt om, cu alt nume și alte visuri.

P.S. À propos, DE CE?

P.S.2 Și dacă un om ar sta degeaba, făcând baloane de săpun pe-o bordură, visând la ceva măreț, ce-ar fi greșit? Pe cine ar afecta? Pe tine cu ce te afectează cerșetorul din colțul străzii? Dar miliardarul din top 5 Forbes?

Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esenţa lucrurilor.” Constantin Brâncuşi

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.