Te accept …

Te accept …

…doar după ce mă accept pe mine! – cam așa sună condiția general valabilă.

Oamenii judecă și dau sentințe, crezând că dețin nu doar controlul absolut asupra celor din jur, ci și rețeta pentru o viață perfectă, în timp ce chiar ei înșiși trăiesc o viață strâmbă.

Acceptarea celor din jur nu poate exista dacă nu există acceptarea sinelui. La fel și cu iubirea – cum poți oferi altcuiva ceea ce nu ești capabil să-ți oferi ție ai pentru tine?

Când judecăm ne asumăm o poziție și un rol destul de perfid: atotștiutor. Dar acela nu era rolul divinității? Iar despre tine …atotsimțător aș îndrăzni să spun, chiar! Ne luăm postura de judecători, ne punem mâinile în sân, ridicăm ușor nasul în vânt și coborând privirea: eu, perfectul, te declar necioplit! Ce-mi dă mie dreptul acesta? Dacă viața ta este perfectă, atunci da, ai dreptul să judeci să ajuți, să îndrumi, să înțelegi ce se întâmplă cu persoana respectivă – ce a determinat-o să facă alegerile pe care tu le vezi ca fiind strâmbe.

În loc de tu ai greșit, iar mie nu mi se pare în regulă ce faci, ai putea privi din perspectiva: aș vrea să pun în papucii tăi, să văd și să simt așa cum o faci tu, să-nțeleg ce te-a făcut să acționezi astfel.

Atunci când îți pasă de cineva, ajutorul tău ar trebui să vină sub formă de întrebare, nu de afirmație. Ce simți? De ce ai nevoie? Nu pot să cred că ai acționat astfel, ce fel de om ești! Nu te multezi pe principiile mele morale!

Dar …tu te-ntrebi de ce ai reacționat în acest mod? Cum este judecata  ta? Plină de înțelegere, compasiune și răbdare? Sau țipătoare, dură și tensionată? Dar înainte de toate, step back și ia în considerare că judecata ta e …a ta.

Dacă te iubești pe tine însuți, dacă te respecți și dacă te accepți atât cu bune, cât și cu mai puțin bune, atunci ești capabil să fii cât mai blând cu tine și cu ceilalți. Vei fi cât mai flexibil și te vei adapta cât mai ușor în orice situație și cu orice om. Până la urmă s-a demonstrat că inteligența se află în strânsă legătură cu abilitatea noastră de a ne adapta, nu-i așa?

Stăteam la o masă cu cineva care tocmai terminase de băut apa plată și i-am cerut să-mi dea și mie să beau din paharul său. Mi-a răspuns încurcat – nu mai am, tocmai am terminat-o. Am insistat. Nu a înțeleg paradoxul situației. Am insistat. Devenise încurcat deja. Apoi i-am șoptit  cu zâmbet drag și jucăuș pe chip: cum vreodată ai putea oferi ceva în această viață, dacă tu însuți nu ai nici măcar pentru tine? Mi-a zâmbit la rândului lui, puțin tâmp, ce-i drept.

P.S. Dacă cineva nu te acceptă așa cum ești, deși te cunoaște, inspiră-expiră și privește detașat: oare despre tine este vorba sau despre acea persoană care are dificultăți în a se accepta pe ea însăși?