Scrisoare către inocență

Dragă adult (cândva copil și tu),

Numele meu este Alexandru, dar ar putea fi oricare altul, iar eu aș putea fi oricine: nepotul tău, prietenul tău, prietenul copilului tău sau chiar … copilul tău.

Aș vrea să-ți descriu puțin din lumea mea, mult diferită de a ta, dar cu puncte comune și punți prin care tu ai putea să ajungi mai aproape de mine, în timp ce eu descopăr cine sunt.

Pentru că eu nu pot vorbi (încă!), nu înseamnănu știu, nu înțeleg sau nu simt nimic, din ceea ce se întâmplă în jurul meu. Ba chiar știu să mă bucur, sunt curios, am nevoi, frustrări, dorințe, frici și la fel ca tine: zile mai bune și zile mai puțin bune (sunt plictisit, supărat sau obosit).

Agățat între a fi și a nu fi, îmi conturez ființa pe zi ce trece prin intermediul iubirii, răbdării și a susținerii din partea adulților din jurul meu care au rol de mentor.

De cele mai multe ori poate nu vei înțelege de ce țip, alerg sau plâng. Însă, mai mult decât să te întrebi de ce fac acest lucru, te rog, să te întrebi ce este în spatele acelui comportament. Uneori țip pentru că sunt abia la început de drum în exprimarea verbală, iar discuțiile sunt o adevărată provocare pentru mine. Alteori cânt pentru că am descoperit verbalizarea, iar acesta este modul pe care îl stăpânesc cel mai bine. Sunt zile în care alerg, iar tu te sperii. Dar alerg fie pentru că îmi doresc să ajung primul undeva (sala de clasă, toaletă, sala de sport), fie pentru că mi-este foarte foame (sala de mese). De fiecare dată când ți se pare că nu înțelegi, oprește-te puțin din rutina lucrurilor cu care ești obișnuit și privește-mă cu atenție: Oare ce m-a determinat să reacționez astfel?

Ador să fiu apreciat și încurajat (cui nu-i place?), pentru că sunt activități pe care le fac cu mare plăcere, ba chiar cu răbdare și talent: desenez în contur, dansez (coregrafie), fac puzzle, cânt, știu să număr până la 100, recunosc formele geometrice, înțeleg puțin și limba engleză, știu să scriu, să citesc (litere de tipar), cunosc culorile și, mai mult de atât, îmi place foarte mult să explorez (da, sunt copil și mă bucur). Dacă sunt în ore și cânt foarte tare, o fac pentru că descopăr diverse tonalități și îmi place. Dacă arunc obiecte, o fac pentru că îmi place să descopăr zgomote sau imagini. Sunt o persoană foarte vizuală, iar ajutorul cel mai mare mi-l oferi atunci când îmi arăți ce am de făcut, imediat după ce îmi ceri să fac o sarcină. Încă mă aflu în procesul de autocunoaștere și nu inițiez discuții în mod spontan cu alte persoane, dar răbdarea ta și faptul că tu îmi vorbești mă motivează și îmi oferă variante de care eu mai târziu mă pot folosi pentru a comunica.

Este posibil ca eu, uneori, să nu mă implic într-o activitate, doar pentru că nu sunt sigur ce am de făcut. Poate să treacă o zi, două, trei sau o săptămână. Nu-ți face griji! De cele mai multe ori, urmăresc cu atenție de pe perne, iar când mă simt pregătit, mă alătur grupului și particip activ!

Te rog să ții cont de faptul că am nevoie de predictibilitate – îmi place să știu ce urmează să fac, unde merg și cu cine voi fi. Așadar, structura și rutina mă ajută să fac lucruri minunate și chiar îmi place disciplina (te rog, dragă adult, să faci diferența între fermintate și duritate – cea dintâi s-ar putea să mă ghideze, iar cea de-a doua să mă frustreze).

În final, aș vrea să spun că am un potențial enorm (dacă potențialul meu este de 60%, îți propun să mă ajuți să ating 100% din acest 60%, altfel, s-ar putea să pierdem energie și să nu reușim să facem împreună nici jumătate din ceea ce aș putea realmente), iar faptul că tu m-ai întâlnit (sub o formă sau alta), înseamnă că amândoi vom trăi o experiență aparte, ne vom ajuta reciproc (te voi învăța multe lucruri despre tine – dar mai ales răbdare) și prin prisma mea, sper să înțelegi cât mai mulți copii, care întâmpină dificultăți sau sunt altfel decât majoritatea.

“Nu ați pierdut un copil din cauza autismului. Ați pierdut un copil pentru că acel copil pe care l-ați așteptat, nu a venit niciodată în existență. Avem nevoie de familii care pot să ne dea valoare pentru ceea ce suntem, nu familii ale căror viziuni despre noi să fie încețoșate de fantomele copiilor care nu au trăit niciodată. Jeliți dacă trebuie, dar pentru visele voastre pierdute. Dar nu jeliți după noi. Noi suntem vii. Noi suntem reali. Și suntem aici, așteptându-vă.” (Jim Sinclair, persoană cu autism).

Cu drag și inocență de copil,

Roxana (omul – mai întâi de toate, care l-a purtat pe Alexandru în „pântecul emoțional” timp de 9 luni)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.