Scrisoare către depresie

Depresie

Scrisoare către depresie

peter-forster-373964-unsplashDraga mea depresie,

Ai sunat la sonerie, iar eu, preocupată de câteva e-mailuri și telefoane, nici nu m-am uitat pe vizor. Ți-am deschis, crezând că e altcineva. Te-am invitat, chiar eu, îmi amintesc clar momentul. Nu ai venit nepoftită, așa cum ar crede unii. După ce ți-am deschis ușa, am revenit grăbită la masa mea de lucru. Mailuri, telefoane, deadline-uri. Timp în care tu te-ai făcut comodă și te-ai instalat pe canapeaua mea galbenă din living. Nu mai știu clar, dar parcă în treacăt, te-am și servit c-un ceai, așa-i? Da, sunt o gazdă bună, chiar și pentru musafirii neașteptați sau nedoriți.

În tot timpul acesta, eu mi-am văzut de ale mele altora, iar tu de ale mele. Ocupată cu alții, tu deveneai din ce în ce mai prezentă în casa viața mea. Deja dormeai cu mine în pat, serveai ceaiurile pe canapeaua mea noastră galbenă, chiar și la micul-dejun erai cu mine. Dar știi, nici nu te vedeam. Eram, în continuare, prea ocupată. Erai și noaptea, lângă mine, dacă nu aș fi înțeles într-un final cine ești și ce vrei, aș fi fost ferm convinsă că-mi ești un aliat de încredere. Erai acolo și când deschideam frigiderul și mă uitam indecisă la lumina aia ce ieșea din el. Nu mi-era foame, nu mi-era somn, era singura fereastră pe care o puteam deschide către plinătate – ușa frigiderului. Știu, e trist, dar e adevărul. Asta era realitatea mea. Și tu erai acolo. Și nu știam dacă să te iubesc sau să te urăsc. Știu acum că trebuie să te accept. De fapt, nu pe tine. Ci pe mine. Să accept că eu, de bunăvoie absentă am pus mâna pe clanța aia blestemată de metal și te-am invitat în casa mea, în viața mea. Ai venit oare să-mi arăți că nu-s singură? Nu știu. Ai venit să mă avertizezi? De ce? Azi, cred că știu.

Mi-am dat seama că nu-mi ești dragă atunci când în baie, locul meu cel mai drag, în care spuma și sarea-mi erau răsfăț, au dispărut deodată. Parcă le-ai înfulecat. Erai tu cea care se răsfăța acum. La naiba! Și eu ce mă fac? Nu mai era loc în casă în care să fie …loc de tine! Și mi-am dat seama că pasivitatea mea ți-a oferit ție toată energia pe care o foloseai în relația cu mine. Hm! Cred că am primul indiciu, nu-i așa? Primul indiciul cum să te scot din casa mea. Și nu, nu te speria. Nu te-aș brusca niciodată. Îți amintești cum te-am poftit în casa mea? Ca de-a casei. N-ar funcționa niciodată, nici pentru tine, nici pentru mine, să mi te scot din casă cu forța. Am ajunge să ne luptăm, iar eu nu vreau să mă lupt cu tine. Și așa, după ce te voi fi dat afară, mă voi lupta destul cu mine… De fapt, cred că și despre asta e vorba, în ceea ce privește relația noastră. Vrei să mă înveți să nu mai lupt, ci să negociez, să mediez, nu? Să investesc energia mea inteligent, eficient? Să fiu eu prioritatea …mea, cumva? Da, cred că despre asta e vorba. Vedem. Știi ce voiam să-ți spun, de fapt? Că gata, e momentul să ieși din casa mea. Dacă n-am făcut nimic pentru mine și m-am trezit cu tine pe capul meu, înseamnă că trebuie să fac ceva pentru mine și nu pentru tine, pentru a te pofti pe partea cealaltă a ușii. Da’ știi ce-o să fac înainte? O să te privesc adânc în ochi, în timp ce-mi beau ceaiul de mușățel. Și o să tac. Știu că asta doare pentru tine. Nu? Și o să încerc să văd dincolo de prezența ta. O să pătrund în adâncul tău și o să înțeleg voința ta. Pare pleonasm, nu? Nu e, îți spun eu. Ce te-a determinat să bați la ușă, să pășești, să te instalezi în micul meu cuib. Și o să mănânc sănătos, o să râd, o să mă hidratez, voi alerga, iar tu… o să mori de ciudă. De nervi. De frică. Frica… asta te va omorî. Că nu mai ești utilă. Dorită. Că nu mai ai rostul. Și atunci, o să ieși elegant pe ușă, prefăcându-te că tu mă părășești, când de fapt, ai înțeles. Mi-am pus telefonul pe silent. Am hotărât că proiectele mele au lifeline, că emailurile mai pot aștepta. Că există o condiție pe lumea asta – ca orice sau oricine din jurul meu să fie bine, e necesar ca eu să fiu bine. Cu mine. Apoi, indirect și direct și cu ceilalți. Ai plecat furioasă când ai văzut că mă îmbrățișez. Chiar așa, ai observat și tu cât de suspicios sunt priviți oamenii care se îmbrățișează pe stradă sau care stau cu ei înșiși pe-o bucată de iarbă într-un parc? Probabil că pe ei nu i-ai văzut tu, pentru că n-au nicio ușă pe care să poți intra… Lumea a luat-o razna, ești de acord? Aceiași oameni care îi privesc pe oamenii ăștia ciudați cu scepticism, la o scenă de violență asupra unui copil sau a unui scuipat sau a unei țigări aruncate pe geamul mașinii, par să fie imuni. Ce e greșit cu noi, oamenii? Asta e altă discuție știu.

La final, știi ce aș vrea? Nu să-ți mulțumesc, mi-ar suna a tehnică nerumegată, ca a celui care începe un proces terapeutic și începe să fake it until you make it – nu, nu e nimic greșit în asta, doar că nu mă reprezintă. Deși, probabil că o să te bufnească râsul, după ce citești ce urmează să scriu, pentru că tu m-ai cunoscut altfel, așa cum nu mai eram eu – sunt autentică. Ci, să-ți împărtășesc faptul că sunt recunoscătoare. Ție? Cred că nu. Mie, de fapt. Sunt încântată că am răbdare, că am voință, că am iubire. Că mă am. Cât? Habar n-am. Ce? Nici asta nu știu. Cum? Lasă asta pe seama mea, sunt responsabilă de cum trăiesc evenimentele, oamenii care apar în viața mea – ce-ul, atât cât se-ntâmplă – cât-ul.

Drum bun!

P.S.: Te rog, spune-le oamenilor cine ești și ce vrei de la ei, spune-le că pot fi fără tine, că poți sta cu ei pentru a le împărtăși din experiența ta, fă un album și arată prin ce pot trece, știi … suntem vizuali și uneori nu avem nevoie chiar de experiență, putem învăța și din greșelile altora. Și mai știi ce? Nu pleca de acolo fără să îi înveți ceva. Fii blândă, dar sinceră. Pentru asta, acum, mulțumesc.

Cu drag,

un om prezent …la catalogul vieții.

ABOUT AUTHOR