O să-ncep printr-un dialog între două prietene:
„- Ești fericită?
– Sincer? Nu. Dar nu vreau să vorbesc despre asta. Nu știu cum este altfel și e mai bine așa pentru că deja m-am obișnuit după atâția ani, cu el, cu relația, cu nefericirea. Și nu, nu aș putea-o schimba. De fapt … cum aș ști să trăiesc fără ea?
– Draga mea, dar știi? Nu este obligatoriu ca atunci când renunți la nefericirea ta să întâlnești ceva mai rău sau la fel. Te-ai gândit că ai putea fi fericită?
– Nu… Nu îndrăznesc.
– Dacă închizi ochii pentru câteva clipe și te îmaginezi pe tine fericită!?
– Nu pot. Chiar nu. Îmi pare rău…
– Îți amintești un moment în care tu ai fost foarte fericită?
– Nu știu, cred că da…
– Bun. Cum erai? Cum te simțeai?
– Nu mai știu cum …era demult.
– Spui că nu ești fericită și că nici nu îndrăznești să crezi că ai putea fi. Dar, îți dorești?
– Nu. Nu cred că merit să fiu fericită.”
Și abia acum începe dezbaterea. Nu merit pentru că:
* nu sunt suficient de bună.
* nimeni nu mi-a spus vreodată că am făcut ceva bine.
* oricum nu am ce oferi.
* nici mama n-a fost fericită.
* așa am fost obișnuită.
* mi-e frică.
* nu am încredere în mine.
* nu știu ce-mi doresc.
* stima de sine este scăzută.
și lista rămâne deschisă.
Referitor la discursul prietenei fericite în nefericirea ei, se observă cu mare ușurință, fără vreun efort anume, mai multe „nu”-uri sub diverse forme. Când și cum îi dobândim? De ce ținem atât de mult la negație? Care sunt beneficiile? Cât confort ne asigură îmbrățișarea lui Nu? Ce frici trăiesc sub hainele lui Nu?
Negația din dialogul de mai sus se rezumă în final la „Nu cred că merit să fiu fericită.” Despre ce este vorba? Un mecanism de apărare? Frica de intimitate? Credință limitativă? Sau doar o obișnuință nesănătoasă?
Cert este că mintea noastră îi transmite o informație creierului (în mod frecvent și autentic), iar creierul în final o ia ca atare. Și mai mult decât gândurile tale, îți sunt modificate chiar și rețelele neuronale, creându-se altele responsabile pentru starea ta, justificată de tine prin „intrarea” în depresie („-Cred că am intrat într-o depresie.” „-Ok. Arată-mi ușa, te rog!”) sau prin stările de rău fizic căruia nu îi găsești nicio explicație -uneori nici măcar analizele nu ne dau vreun indiciu, pentru că NU, nu s-au inventat analize pentru minte (chiar așa, ce este mintea? unde este ea situată?), iar diagnosticul în psihopatologie are la bază un ochi – obosit sau plictisit uneori și o discuție. În funcție de discursul tău, primești și premiul (unii pacienți vor neapărat să sufere de o boală, astfel nu mai este nevoie să își asume responsabilitatea pentru starea lor fizică și psihică – tocmai și-au primit certificatul de impotență psihică care le oferă un statut înalt în societatea comodității). Poate că ai auzit și de psihosomatică. Toți știm de existența factorilor care ne influențează starea de sănătate: psihologici, comportamentali, sociali, dar tu cum stai la capitolul igienă mentală? Ce faci dacă te doare măseaua timp de 5 zile? Dar o lună? Dar 1 an? Da, așa e. 1 an este mult prea mult – mergi la stomatolog. Dar culmea, dacă te doare „sufletul” (ceea ce numim stare apatică, interes redus pentru orice îți făcea plăcere înainte) reziști chiar și 30 de ani fără să ceri ajutorul unui specialist. Dacă neglijezi igiena mentală, corpul îți transmite semnale: de la răceală până la tumoră.
Până la urmă ce putere are acest Nu asupra calității vieții noastre? Înțelegem noi la adevărata valoare impactul profund pe care acesta îl are nu doar asupra modului în care privim viața, ba chiar mai mult, chiar și asupra modului în care ne comportăm sau, pur și simplu mergem?
Câng ajunge acest Nu la „urechile” creierului, acesta eliberează de-ndată hormoni și neurotransmițători ai stresului. Talamusul și amigdala (dacă nu mai știi ce rol au, poți vedea în articolul pe care l-am scris aici) sunt pe fază atunci când le aducem pe tavă, frumos ornamentate, fantezii negative (nu doar evenimentele reale ne terifiază, pentru că am fi norocoși astfel. Însă, cel mai mult ne sperie „Ce-ar fi dacă?”).
O mică temă provocare pentru săptămâna ce tocmai se pregătește să iasă din pântecul nopții: începând de mâine, timp de 5 zile, să transformi negația în afirmație (de exemplu: în loc de „nu știu să …” să folosești „aș încerca, mă voi gândi, cred că aș putea” sau „nu mă simt bine” în „m-aș putea simți mai bine). Dacă ți se pare prea mult, încearcă măcar pentru 10 minute, într-o conversație. Ți se va părea și așa foarte dificil. De ce? Pentru că n-avem acest exercițiu, pentru că nimeni nu ne-a învățat vreodată.
În loc de final deschis: Chiar așa, tu știi să le spui celorlați NU, iar ție DA? Sau te-ai obișnuit doar invers? Ție îți spui NU, în timp ce celorlați le dăruiești cu mare entuziasm DA-ul tău (aici „DA” = timp, atenție, energie).
Adesea ne regăsim în situații similare cu minunata ființă de mai jos. Iar de cele mai multe ori, la noi, nici măcar nu este cazul de o legătură fizică, oricât de slabă, însă de una mentală, foarte puternică. Și, mai ales, o iluzie. Cum? E paradoxal? Iluzie?
Text: Psychosomatic Medicine wiki, The most dangerous word in the world, Strategies to reduce stress and improve communication