Homofob, neinformat sau dezinformat?

Nu de puține ori ne aflăm în fața unor situații despre care știm prea puțin, dar avem impresia că avem dreptul să judecăm. Unul dintre subiectele care mi-a atras atenția este atitudinea față de homosexualitate, iar ceea ce m-a intrigat este tocmai faptul că știm atât de puține despre „culisele” acesteia, astfel încât mă-ntreb, oare ce blamăm, de fapt?

Sexualitatea este un subiect încă tabu ce naște controverse întotdeauna. Dar câte știm despre propria sexualitate? Ne cunoaștem cu adevărat? Am explorat-o?

Identitatea sexuală este rezultatul unui număr de factor biologici (inclusiv cromozomii, hormonii) și sociali, nu este neapărat o alegere. Și dacă ar fi 100% o alegere, nu știu cât din acest procentaj ar fi la nivel conștient.  Aici putem discuta despre tulburările sexuale: disfuncția sexuală, parafiliile și tulburările de identitate de gen (transexualism). Dintre cele trei, mi se pare interesant de dezbătut subiectul legat de parafilii (indivizii obțin satisfacția sexuală prin intermediul obiectelor non-umane, privindu-și partenerul ca o sursă pentru îndeplinirea plăcerilor, nu neapărat ca un individ cu personalitate, nevoi și drepturi). De ce consider că e important acest subiect? Pentru că în înverșunarea noastră contra unei categorii de oameni, cărora le punem în cârcă sistemul nostru de valori și credințele noastre, e vital să înțelegem că există cu adevărat tulburări care pot afecta persoana în cauză sau partenerul acesteia, pe când legat de homosexualitate, cei doi parteneri sunt conștienți de orientarea lor sexuală și împărtășesc de comun acord o relație bazată pe valori comune. Fetișismul, sadismul și masochismul, voyeurismul, frotterismul, exhibiționismul și pedofilia sunt sub-categorii ale parafiliilor. Despre pedofilie cred că nu e necesar să spun ceva, deoarece numai gândul la un adult care ar putea abuza sexual un copil, ne aduce dezgust și furie deopotrivă (evident, aici este alt subiect, ale cărui implicații nu-s de neglijat).

Aș vrea să subliniez faptul că normalitatea este ceva subiectiv, iar uneori ceea ce blamăm poate fi uneori o afecțiune banală comparativ cu o tumoră malignă. În continuare, mi-ar plăcea ca energia pe care o investim în ceea ce facem să fie constructivă, dacă ne dorim cu adevărat să ne aducem contribuția. Canalizarea energiei în activități constructive ce ne pot ajuta pe noi și pot fi de folos oamenilor care au cu adevărat nevoie, fără să ne pierdem în procese încăpățânate menite să îi„îndrepte” pe ceilalți când poate că noi suntem încă „strâmbi”. Cumva vreau să fac o paralelă între „a judeca” și „a analiza”, pentru că nu mi-e clar dacă cei care se declară a fi homofobi, sunt cu adevărat ceea ce declară sau sunt doar persoane neiformate, ba mai mult – dezinformate.

Într-adevăr, e ușor să critici, să etichetezi fără drept de apel, dar oare câți dintri cei gata să îi pună la zid pe cei care au alte preferințe sexuale, cunosc câte ceva despre sexualitate? Despre originea biologică sau psihologică a acesteia? Dacă da, atunci de unde vine pornirea aceasta? Daca nu, atunci de ce nu se informează? Judecăm persoanele homosexuale pentru că suntem convinși că așa au ales (și nu e total fals), iar când vine vorba despre transexualism, acolo suntem cu adevărat oripilați. Ce se întâmplă de fapt cu aceste persoane? Sunt persoane total normale din punct de vedere biologic (nu există vreo anomalie), dar care trăiesc cu convingerea că aparțin sexului opus. Da, este o convingere. Dar cine suntem noi să îi condamnăm pentru că au această convingere? Câți dintre noi nu au atâtea convingeri, de exemplu „eu nu pot”, iar din punct de vedere biologic, fizic, mental nu avem nicio scuză? Suntem demni de a fi etichetați în vreun fel? Aș spune „handicapați”, dar am cunoscut atâtea persoane cu handicap fizic sau senzorial care au avut mai multă voință și au dat dovadă de mai multă creativitate decât multe persoane fără nicio deficiență, astfel încât nu îndrăznesc să fac această asociere.

Înțeleg curiozitatea și reticența, dar nu înțeleg înverșunarea. Primele două se explică prin faptul că majoritatea decide și formează normalitatea, pentru că suntem înclinați să credem și să fim atrași de stimulii la care suntem expuși frecvent (teoria lui Zajonc – simpla expunere). Dar înverșunarea? Oare nu are legătură cu instanțe mult mai profunde din ființa noastră? Oare nu cumva ne deranjează atât de tare pentru că ne pune față-n față cu un subiect sensibil pentru noi, pentru viața noastră sexuală? Oare scoate la iveală pulsiuni pe care noi ne chinuim să le ținem ascunse, de noi înșine, de partener – nu mă refer la o inclinație către homosexualitate, ci vreau să scot în evidență că există atâtea comportamente (devianate sau nu), dar am ales ca homosexualitatea să eclipseze mai tot pe scena sexualității? Dacă nu ești de acord, gândește-te la ultima discuție legată de fanteziile tale sexuale, cu persoana iubită sau ai avut curaj măcar ție să-ți spui vreodată cu voce tare ce îți place?

Nu vorbesc despre încurajarea homosexualității, nici măcar de acceptare, ci mai degrabă de informare. Și mai mult, poate că încurajez ceva, acel ceva este să ne centrăm pe ceea ce ar putea aduce beneficii – de exemplu, pe o cauză cum ar fi ajutorul copiilor abuzați (da, sunt persoane heterosexuale care abuzează copii; da, există părinți – tați care își violează fetițele; da, există mame care își aruncă copilul nou-născut la tomberon – și câte și mai câte!). În loc să încercăm să distrugem cu iluzia că facem un bine, mai degrabă să încercăm să renovăm sau chiar construim acolo unde fundațiile sunt șubrede sau nu există.

Majoritatea a format de obicei normele, valorile, credințele, dar asta ne dă și dreptul absolut de a considera că majoritatea este sinonim cu normalitatea, dar antonim cu patologia? De ce ar fi așa? Pentru că ceea ce ne e la îndemnână este mai prezent în câmpul credințelor noastre?

Puțin despre normalitate. De ce? Pentru că în DSM (Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor mentale) a existat la un moment dat homosexualitatea ca tulburare mentală. Există perspectiva biologică (tulburările mentale sunt tulburări ale creierului) și cea psihologică (tulburărirle mentale sunt probleme de funcționare a minții). Așadar, este partea pragmatică – creierul și cea empirică – mintea. Dar, până alta, ce este mintea? Unde se află ea? Cine a văzut vreodată mintea? Dacă nu mă-nșel amarnic, nu există răspuns la niciuna dintre întrebări – nu unul în favoarea existenței minții.

Alte perspective. Cum ar fi cea comportamentală – abordează tulburările mentale din perspectiva teoriei învățării și presupune că aceste comportamente neadaptate sunt dobândite – cine stabilește limita dintre adaptat și neadaptat? Cea cognitivă presupune că tulburările mentale provin din procese cognitive perturbate și pot fi ameliorate prin schimbarea acestor percepții greșite. Iar cea culturală sau sociologică presupune că tulburările mentale nu sunt situate în creier sau în mintea individului, ci în contextul social în care acesta trăiește. Dar, oare nu toate aceste perspective vin ca un suport pentru prejudecățile majorității? Dacă privim aceste perspective din prisma minorității? Cum ar arăta majoritatea? Cumva … patologică? Cam da. Așadar, totul este subiectiv. Este așa cum vrem să vedem sau să credem. Așa cum ne este comod, de cele mai multe ori.

Până una, alta, nu există niciun test obiectiv – testare a sângelui, scanare a creierului pentru a determina dacă o persoană e normală sau nu (nu crezi? Psihiatria pe ce se bazează? Poți face un experiment, dacă nu te temi să te alegi cu un dosar pe viață, la „nebuni” – du-te la spital și spune că auzi voci și de aici poți crea un întreg scenariu, mai ales dacă ai o imaginație bogată – și vezi ce se întâmplă)

Referitor la normalitatea comportamentală – aceasta e mai dificil de definit decat anormalitatea, iar cum omului îi plac rețetele de mâncare, medicamente, fericire, iată și o listă întocmită de mai mulți psihologi, care face referire la caracteristicile sănătății emoționale:

  1. Perceptie adecvată a realității
  2. Aptitudinea de a exercita un control voluntar asupra comportamentului
  3. Autostima și acceptarea propriei persoane
  4. Aptitudinea de a crea relații pline de afecțiune
  5. Productivitatea

Cred că și tu ai cunoscut persoane heterosexuale care pe alocuri pierd din punctajul examenului sănătății emoționale, iar eu te asigur că am întâlnit persoane homosexuale care trec cu brio fiecare punct de mai sus.

Așadar, ce e normalitatea?

Hai să nu mai irosim pietrele pe care le aruncăm în ceilalți, ci să folosim piatră cu piatră, pentru construirea fundației unui viitor durabil, bazat pe înțelegere.

În loc de concluzie: câte ideologii au ucis mai multe trupuri și suflete decât au făcut-o credința despre o orientare sexuală? De ce e mai ușor să ne îndreptăm privirea către ceva ce ne deranjează personal, cu scuza că ar putea afecta? Cumva pentru că e mai ușor să stăm și să arătăm cu degetul decât să dăm o brâncă de ajutor acolo unde e cu adevărat necesar?

„Indiferent din ce cultură facem parte, judecata noastră cu privire la ce este normal sau anormal în practicile sexuale este total subiectivă.” (Dendelegan, 2005)

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=saO_RFWWVVA&w=420&h=315]

Dendelegan, C., (2012). Incursiune în psihopatologie și psihologie clinică, Colecția Alma Mater, nr. 30. București, Editura SPER.

Fredrickson, B. L., Loftus, G. R., Nolen-Hoeksema, S., & Smith, E. E(2005).Atkinson & Hilgard. Introducere în psihologie (ediția a XIV-a). București, Editura Tehnică 55.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.