Alo? Sunt bine!

artykuł-MP

Alo? Sunt bine!

Alo? Bună, Roxana! Te-am sunat, nu pentru că nu aș fi bine, ci pentru că fiind bine o perioadă mai lungă de timp, m-am gândit să ne revedem la o ședință și să ne luăm la revedere.

De obicei da, oamenii te sună, te contactează, îți comunică, te caută, atunci când nu sunt bine. Aproape că nici nu știi cum să reacționezi la acest apel, deoarece ești atât de pregătit pentru intervenții în situații de criză, pentru asistare atunci când omul nu funcționează la nivel optim. Nici la medici nu te duci după o intervenție și te programezi pentru a-i comunica că te simți bine. Mergi la investigații, la control, dar când ești bine, ești bine.

O bucurie imensă, într-o profesie în care rezultatele se pot vedea în fiecare ședință (aici mă refer la instrumentul SRS și ORS – Feedback Informed Treatment, dezvoltat de David Prescott), însă “fixarea schimbării poate fi vizibilă abia după o perioadă mai lungă de timp. Când clientul cu care ți-ai luat chiar tu, în calitate de profesionist, angajamentul să îi fii alături, o perioadă determinată poate la început, căci avem nevoie de deadhappyline-uri pentru a ne orienta și a ne focusa pe obiectiv, te cunoaște într-o situație de criză, acest moment în care te sună, este unul de mare bucurie. De celebrare. Iar momentul acesta este cumva închipuit de amândoi, încă din prima ședință. Chiar dacă în perioada asta de timp au fost ups and downs, chiar dacă uneori lacrimile păreau nesecate, furia de aceeași intensitate. Vine acest moment prețios.

Chiar dacă procesul terapeutic se încheie într-un punct, dezvoltarea, evoluția, schimbarea continuă. Ups and downs există pretutindeni, doar că acum clientul are tolba de skills-uri la brâul minții, gata să gestioneze sau să reacționeze eficient, cu calm, cu luciditate. Ca profesionist ești un fel de grădinar-trainer pentru oamenii care vor să-și planteze o roșie pe care s-o îngrijească singuri. Desigur că sunt capabili, dacă cineva le oferă instrumentele și informațiile necesare. Iar tu, să te bucuri atunci când mănânci roșia plantată și îngrijită de omul de care și tu te-ai îngrijit la un moment dat. Autonomia ar trebui să fie obiectivul nostru suprem. Apoi, fiecare om, în funcție de nevoi și dorințe, să fie capabil să aleagă singur, să se sprijine pe propria ființă pentru independență.

Poate, la cel mai simplu mod, lucrul cu un client înseamnă să vină cu puzzle-ul, piesele amestecate, iar tu să-i fii alături atunci când le descoperă, să-i observi reacțiile, monologul interior, să îi oferi instrumentele necesare pentru a gestiona emoțiile și reacțiile, dar nimic mai mult. Nu pui mâna pe nicio piesă. Clientul este cel care va construi puzzle-ul. Nu vei pune nici măcar o piesă. Îi vei oferi, cel mult, un suport pe care să-l construiască, pentru ca la final să își poată lua piesele în siguranță.

Altfel spus, poate că el vine cu semințele, pământul și ghiveciul, iar împreună veți descoperi care este cea mai bună metodă pentru a le planta, dar tot el e cel care va pleca acasă cu întreaga operă, îngrijindu-se de ea și văzând cum crește planta, cum înflorește. Munca unui specialist din sănătatea umană, în special cea mentală, impune multă răbdare și asumare – a lucrului din spate, din umbră. Și retragerea atunci când el nu mai are niciun rol și niciun obiectiv alături de clientul său. Să știi că poți atinge viața clientului infim, dar semnificativ. Căci între tine și el, pe parcursul săptămânii, se petrec multe și îl ating multe experiențe care pot influența, pot boost-a procesul prin care trece alături de tine.

Omul despre care vă scriu este un OM mare, în trup de adolescent. De la care și alături de care am învățat multe despre mine și despre oameni, în general. Am învățat ce înseamnă lipsa psihologului într-un spital și ce impact poate avea à-la-longue o informație amărâtă, aruncată cu nepăsare, fără nicio emoție, pe grabă, din neputință, habar n-am, asupra întregului sistem familial. De asemenea, am văzut cum poate fi reparat cu încredere și empatie răul făcut de alții, fie el voit, fie nevoit (ce interesant este acest cuvânt, cu dublu sens). Mi s-a confirmat cât de importantă este comunicarea, exprimarea ca factor de reziliență. Am învățat că practica are de-a face cu teoria, atât cât îți permite să fii prezent, alături de omul de lângă tine, fără să te încăpățânezi să rămâi legat de niște concepte pe care le-ai învățat cu 5 ori 7 ani în urmă. Să îți urmezi intuiția, să te informezi, să te provoci. Să urmezi omul, să-l urmărești în toate profunzimea lui. Am învățat să dau ascultare furiei și să cred pe cuvânt suferința, lăsând-o să se manifeste, pentru a-și pierde din intensitate. În orice univers, oricât de mic, fiecare întâmpină dificultățile lui. Am învățat să aud din “nu mai vreau să trăiesc” un semnal de alarmă care spune “am obosit, nu mai vreau, deși mai pot“. Să dau credit neputinței, frustrării și furiei, dar să îi semnalez clientului și să-i ofer timpul de care are nevoie pentru a vedea situația sa și din alte perspective. Și să-i oferi spațiul necesar pentru a nu mai vrea, pentru odihnă. Am învățat că nimic nu este o garanție pe lumea asta, cu atât mai puțin procesul terapeutic, dar că orice lucru realizat cu responsabilitate, drag, profesionalism și atenție, poate avea un outcome sănătos și de lungă durată. Am învățat că uneori procesul schimbării e un melc supersonic. Și nu despre paradox este vorba aici, ci despre procesele superioare ale creierului uman. Schimbarea se produce uneori, raport situație de criză, dificultate întâmpinată vs. evoluție, într-o manieră rapidă, însă procesată mai greu de mecanismele percepției. Pe scurt, te schimbi, dar nu îți dai seama de asta. Pentru că este un travaliu prin care treci, depui o muncă serioasă și constantă, și iei schimbările by default. E normal să fie așa. Da, așa este. Însă fără recunoașterea lor, este dificil atunci când întâmpini un alt moment dificil, să fii capabil să știi că acum ai mai multe resurse. E aceeași diferență între creier și minte ca atunci când folosești râsul ca exercițiu fizic – mintea vine și-ți spune că ești penibil că râzi de unul singur (cu toții am auzit că “râzi de ce-ți amintești? râzi ca prostul!), iar creierul își face singur treaba – eliberează endorfine care au rol în starea noastră de bine. Dacă înveți să te asculți, înveți să și acționezi. Am înțeles cât de important este adevărul și ce impact are secretul asupra psihicului uman.

Și cel mai important pentru profesia mea, am înțeles ce impact are asupra procesului terapeutic voința. Să vrei! Este, poate, cea mai importantă condiție pentru a lucra cu un om. Voința. A vrea să fie pe celălalt scaun, în aceeași încăpere cu tine, chiar dacă plânge, nu vorbește sau suferă, dându-ți voie să fii cel puțin martor la trăirile și gândurile sale. Și deși poate pare banal pentru cei din afara profesiei, este atât de profund, încât este suficient în unele momente. Uneori doar în cabinet este spațiul în care oamenii pot sau își dau voie să sufere, să plângă. E un spațiu securiza(n)t în care suferința lor nu provoacă suferință sau neputință în cel de alături. Îl scutește de efortul de a-l menaja și pe celălalt, când el are atât de multă nevoie de a se menaja pe sine, de a se exprima. Ai spațiul necesar să scoți din interior pentru a prelucra în exterior.

Mulțumesc. Știi tu cine, însă cu siguranță, indirect prin acest articol, ai inspirat și alți oameni (fie ei clienți, psihologi, psihoterapeuți sau chiar medici), așa că articolul acesta este despre noi toți, despre fiecare dintre noi, despre fiecare om care m-a ales să-i fiu alături pe o bucată de drum din viața sa.

ABOUT AUTHOR