1 copil putere.

Te-ai gândit vreodată ce au un Mercedes și o căruță în comun? Da, te-nțeleg dacă te uiți încurcat la-ntrebarea de mai devreme. Recunosc, și eu am zâmbit când am făcut legătura între cele două, într-o după-amiază însorită, în urma unei discuții cam … înnorate. Nu-mi fulgera prin gânduri, ce-i drept, dar începuse să se întețească furtuna. Cam așa mi se întâmplă de fiecare dată când vine vorba despre copii. Da, e cam ciudat – Mercedes, căruță, copii. Posibil să fie pe atât de simplu de înțeles.

Categoric prima asemănare evidentă ar fi roțile – 4 la număr. Apoi, faptul că ambele sunt folosite ca mijloc de transport. În plus, o prietenă mi-a răspuns la această întrebare că ambele oferă confort cumva, desigur, în funcție de posibilități.

Sigur, deși plecăm de la o bază comună, diferențele sunt majore. Să considerăm că mijlocul de transport mai modest – căruța, este similară bazei piramidei de nevoi a lui Maslow. Unui om simplu de la țară nu-i trebuie Mercedes pentru a transporta fânul, la fel de bine cum cel cu Mercedes nu va dori ca mașina lui să meargă pe arătură, ci se va adapta, în funcție de nevoi – raportul cost-beneficiu este util și necesar în orice situație: personal, profesional, social.

Gândește-te, pur și simplu, la structura unei căruțe – câteva bucăți de lemn, nu foarte multe, niște cuie, puțin metal și un cal, poate doi cai… putere. Timpul pentru producție? Redus. Nici nu este nevoie de mai mult, până la urmă, își face bine treaba. Este îndeajuns pentru raportul cost-beneficiu, menționat mai sus.

Apoi, trece în revistă componentele unei mașini. Proiecte. Aprobări. Timpul de fabricație. Oamenii implicați în producție. Teste de siguranță. De anduranță. Relația permanentă cu reprezentanța. Posibilitatea de a te deplasa indiferent de condițiile meteo, desigur, cu adaptările de rigoare în funcție de carosabil. Viteza de deplasare. Posibilitatea de a regla temperatura – vara și iarna. Costurile pe care le investești în propria mașină. Întreținerea ei – reparații, îmbunătățiri, spălat interior, exterior. Muzica din interior. Responsabilitatea pe care o ai pentru că te deplasezi pe drumuri publice. ITP, asigurare obligatorie, simț civic. Documente. Cel puțin 2 tone și vreo 180 de cai …de stăpânit. Drumuri publice. Pregătiri pentru obținerea permisului de conducere. Adică, responsabilitate, responsabilitate, responsabilitate.

În acest articol nu este vorba nici despre căruțe, nici despre mașini de lux. Este vorba, pur și simplu, despre copii. Despre nevoile lor. Despre dificultățile și resursele lor. Despre cum putem noi, în calitate de adulți, să ne aplecăm asupra nevoilor lor. Sau să ne-nălțăm. Depinde cât de mari ne credem în lumea lor mică, dar profundă.

Pentru început: răbdare, calm, contact cu propriile emoții și recunoaștere. Recunoașterea celui mic. Orice clădire rezistentă pornește de la o bază solidă. Nu știu vreun castel construit pe o fundație de paie. Ai nevoie de oameni implicați – familia, cadre didactice, prieteni – și pentru că ei nu sunt niște mașini, fiare, este necesar de realizat faptul că au și ei frici, întâmpină dificultăți, iar uneori, da, habar n-au cum să gestioneze anumite situații sau tocmai, cu cele mai bune intenții, greșesc. Nu despre copii este vorba aici, ci despre adulți. 

Copilul care nu întâmpină nicio dificultate pare să-i dea impresia adultului că orice copil este astfel sau, mai mult, ar trebuie să fie așa. Dar ne dăm seama că avem nevoie de instrucțiuni, care desigur nu există, tocmai atunci când ne confruntăm copii pentru care emoțiile reprezintă bariera în dezvoltarea lor (când, culmea, noi știm că în mod normal?!, tocmai acestea ar trebui să ne ajute în dezvoltare). În această situație, paradoxal, în loc să avem de două ori mai multe ori răbdare, să ne străduim de două ori mai mult pentru a-i fi alături copilului, ne purtăm chiar mai distant decât cu un copil care n-ar avea nevoie de noi. Se inversează raportul – cu cât are nevoie mai multă de noi, cu atât mai mult ne distanțăm, iar cu cât nevoia de noi este mai mică, cu atât devenim mai disponibili. Vestea bună este că facem aceste lucruri pentru a ne menaja și a ne conserva energia. Nimic greșit. Cum ar putea fi, de fapt, ceva greșit în a ne cunoaște limitele? Absolut nimic. Vestea mai puțin bună este că nu le recunoaștem, nici în fața noastră, nici altora. Ceea ce ne-ar ajuta să admitem faptul că mai avem ceva de învățat sau ceva de schimbat, ceea ce presupune, opus credințelor noastre, tocmai lucrul cu sine Sinele. Desigur, pare dificil mai ales atunci când noi suntem convinși că nu noi avem ceva de lucrat, ci copilul, familia. Este cumva mai ușor, mai simplu de privit astfel. Educatorul este în contact cu cel mic câteva ore bune pe zi, iar mai mult decât a preda cunoștințe pentru dezvoltarea cognitivă, transmite și atitudini – prin orice gest. Pregătit aproape mereu pentru a împărtăși cunoștințele, dar nu întotdeauna de a gestiona emoțiile. Cât de dificil? Uneori înmulțit cu 15-16, alteori cu vreo 20-25… de copii. Fiecare zi, vine la pachet cu lecția de predare, dar surpriză, uneori avem și alte lecții cărora, în calitate de adulți, ar fi eficient să le facem față. Sau să fim deschiși să învățăm din ele, să spunem nu știu, am greșit, am obosit, îmi pare rău. Copiii au capacitatea de a înțelege și de a veni în ajutorul adultului. Cunosc o fetiță de 4 ani care, într-un moment de cumpănă al mamei, i-a spus: “Stai mami, liniștită, mă ai pe mine alături, nu mai plânge!”. Când am greșit față de un copil, nu am ezitat să-i explic ceea ce m-a determinat să acționez în acel mod și l-am asigurat că învăț de la fiecare copil alături de care lucrez și nu mi-a fost mare mirarea, căci știu ce capacitate au copiii de a înțelege atunci când le explici. Mai mult, îi asiguri că în această lume strâmbă ei nu trebuie să se chinuie să fie perfecți, făr-de greșeală, ci că e omenește spă greșești – important este cum îi îndrumi să gestioneze situațiile în care greșesc.

Tensiunea răsfrântă asupra copiilor nu îi propulsează. Uneori atârnă greu pe gândurile lor, iar dacă nu îi trage înapoi, îi ține cu siguranță pe loc. Cui îi place să lucreze sub presiune? Desigur, așa cum cauciucurile au nevoie de o anumită presiune pentru a nu merge pe jantă sau a nu exploda, așa este necesar și pentru copii. Dar acea “presiune” este motivația intrinsecă, încurajarea, întărirea pozitivă, comunicarea asertivă, feedback-ul apreciativ și …zâmbetul. Nu înseamnă că atunci când greșește este necesar să-l feliciți, dar dacă îi spui ce a greșit fără a-i explica cel puțin o alternativă pentru a face diferit data viitoare, atunci și tu ca adult greșești. Sunteți egali, așadar nu ai decât să-ți asumi sau … să schimbi ceva în abordarea ta.

Atunci când un copil nu reușește ceea ce ți-ai propus, ai răbdare. Arată-i pas cu pas. Cu plăcere, fără frustrare. Îți amintești cum ai ajuns în fața acestor copii în calitate de cadru didactic? Cu siguranță nu de pe o zi pe alta, ci printr-un proces complex, ani, studii, dificultăți. Așa cum un copil ajunge adult. Poate că sunt copii care se-mbracă singuri încă de la vârste fragede, pe când alții nu reușesc nici măcar pe la 7 ani. Hai să nu căutăm vinovați, ci hai să găsim soluții! Iată un exemplu (nu are legătură neapărat cu școala) Copilul nu se-mbracă singur, deloc? Doar n-o să-i ceri, de azi pe mâine, să se-mbrace singur complet. Vei construi totul ca un joc, începând cu nivelul 1: chiloțeii – pe care azi și-i va pune singur. Mâine, nivelul 2: o șosetă. Poimâine, nivelul 3: pantalonii. Și tot așa până la nivelul final când va face singur întregul proces. După o perioadă, veți fi uitat amândoi de acest proces. Va deveni ceva natural, atât pentru tine, cât și pentru el.

Cu siguranță nu este un proces ușor, pentru că și adultul care intracționează cu cei mici a fost cândva copil, iar uneori nici pe noi nu ne-nvață nimeni cum să comunicăm eficient, cum să ne recunoaștem limitele, cum să spunem am obosit sau am nevoie, ori mi-e teamă, alteori nici măcar cum să spunem … te iubesc.  E uman să nu știm tot, să facem greșeli. Greșeala-i omenească, nu? Dacă răspunsul e nu, atunci categoric acest articol este despre Mercedes, niște roboți realizați în serie, acolo unde faci o investiție inițială, a cărei valoare îți asumi din start că va scădea, pe când într-un copil dacă investești cât mai mult, nu neapărat material, se întâmplă invers proporțional decât s-ar întâmpla cu orice lucru material. Pentru că vorbim despre copii, despre emoții, despre suflet (ce-o fi el), despre gânduri, despre comportament. Despre ființe. Iar acolo regula de bază e dragostea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.